Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Dezamăgire mare, pentru mine, jocul de miercuri al CFR-ului. Cred că echipa a fost într-un crescendo vizibil: foarte bine cu Roma, excelent cu Chelsea, fantastic cu Dinamo. După care, firesc, a urmat căderea pe deplin omenească, dar care a coincis în mod nefericit cu meciul de la Bordeaux. Am văzut o altă echipă decât cea luminoasă din meciurile enumerate mai sus. O echipă aproape românească în realizări, dar care şi-a păstrat imaginea de excepţie măcar la capitolul abnegaţie, dăruire de joc. Nu pot să dau vina pe ghinion la autogol, ci pe lipsa comunicării între cei doi protagonişti, pe plasamentul prost, pe orientarea defectuoasă în teren. Greşeala tehnică aproape că nu contează. De aici, ideea că într-un mediu multilingual, probabil că e nevoie măcar de o limbă pe care să o stăpânească toţi jucătorii şi pe care să o şi folosească pe teren.
Ar mai fi de discutat şi despre eternul şi prea puţin fascinantul complex de inferioritate specific românesc şi care izbucneşte când ţi-e lumea mai dragă şi speranţa mai vioaie. Iar el se manifestă inclusiv la o echipă în care românii reprezintă o minoritate, ba chiar şi în faţa unei echipe, în cazul de faţă Bordeaux care nu are cine ştie ce pedigriu. Cu veşnicul nostru spirit de imitaţie, ne-am angrenat în jocul exagerat de dur şi de încâlcit al francezilor, chiar îmbunătăţindu-l: am jucat încă mai dur şi mai încâlcit decât ei! Într-un meci în care mă aşteptam să văd ambulanţe, ba, pe la o vreme, chiar şi elicoptere ale Salvării, până la urmă singurul care a fost eliminat, Trică, a luat „roşu” pentru… simulare! Că a făcut-o el, nu mă miră: doar e român, ba şi oltean pe deasupra, deci are golăneala în sânge. În alte condiţii, i-aş fi dedicat întregul spaţiu al rubricii, cu salutări… de mamă! Însă pentru gestul de a-i fi strâns mâna arbitrului care l-a eliminat, îl propun fără ezitare pentru trofeul fair-play! Am crezut că l-a făcut la mişto, în loc de „hai sictir!”. Nu, nici vorbă: am urmărit reluări nenumărate: gestul a fost sincer, strângerea de mână la fel. Însăşi reacţia arbitrului, de la fel de sinceră uluială, o demonstrează. Dar parcă tot mai bine ne-ar fi fost cu Trică în teren la meciul retur, cel cu adevărat decisiv.
