Gabriel MANȚĂ

Pledez în scris pentru fotbaliştii care îmi plac, cel mai adesea din cauza unor antrenori obsedaţi de disciplină, de obligativitatea ambelor faze. De data asta, o voi face cum e mai rău, adică împotriva suporterilor şi a presei. Este vorba despre folosirea lui Toja la centrul terenului şi despre randamentul său în această postură. Nu am decât pretenţia unei opinii, nu a clamării adevărului absolut. De fapt, relativitatea opiniilor a fost mai mult decât vizibilă în principalul ziar de specialitate, unde Vochin, unul dintre comentatorii partidei, a scris că au fost câştigaţi “toţi cei care mai cred că în România se poate juca un fotbal de calitate”, în timp ce un coleg al său considera că “CFR şi Steaua au produs un derby dezamăgitor, care trebuie uitat cât mai repede”!

Nu mă voi referi la dorinţa expresă a lui Becali de a-l vedea pe columbian pe postul respectiv, cred că Lăcătuş încearcă reformarea unui sistem. Până nu demult, cea mai blamată formulă de echipă era cea cu Lovin şi Ovidiu Petre, ambii cu profil defensiv. Poate că Pleşan a fost adus tocmai în această idee, aceea de a mai compensa tenta defensivă din centru, însă a survenit repede acea accidentare provocată de colegul (de dată recentă) Semedo, aşa că Steaua s-a reîntors la cei doi iniţiali, completaţi şi de naveta dintre linii a lui Rădoi. Acum, Lăcătuş încearcă să-l poziţioneze pe Toja regizor retras. Un fel de Pirlo, a cărui menire nu este neapărat să distrugă, sarcina asta fiind preluată de Gattuso. Poate că Toja greşeşte ceva mai mult decât alţii, dar o face pe fază ofensivă, încercând să creeze. La calităţile sale tehnice, nimic n-ar fi mai uşor decât să joace la alibi, să paseze în lateral sau în spate, cum făcea Gâlcă pe vremuri, cu procente de pase reuşite care se apropiau de 100%. Câteodată, Toja pare că-şi creează un avantaj, că-şi deschide terenul prin depăşirea scurtă a unui adversar, pentru ca imediat să se întoarcă brusc, spre dezamăgirea privitorilor. Dar asta este pentru că refuză să joace la întâmplare, căci pentru a furniza o pasă pe culoar presupune ca un coechipier să plece pe acel culoar, dar Arthuro, prezumtivul om de gol, este pivot, nu se infiltrează. Poate Stancu s-ar potrivi mai bine unei astfel de idei tactice.

După părerea mea, cei doi comentatori au dat dovadă de neaşteptată superficialitate în judecarea lui Toja, pentru desfiinţarea căruia păreau a dezvolta o adevărată pasiune. Au făcut îndelung teoria chibritului pentru un fault făcut de columbian în tuşă, deşi până atunci plouase cu astfel de lovituri şi nu făcuseră nimănui un asemenea proces de intenţie. Ba chiar Grădinescu s-a trezit să spună că “nu e seara lui Toja, nu e postul lui Toja, poate nu e nici echipa lui Toja...”! Foooarte subtil, n-am ce zice. E mai mult decât riscant să sugerezi că n-are valoare de Steaua un jucător care, în totuşi puţinele meciuri pe care le-a jucat, a dat două pase de gol în campionat şi una în Liga Campionilor (cel mai bun procent ca servant dintre stelişti!). E drept, toate acestea au fost furnizate de pe stânga, dar eu n-aş blama nici actuala idee lui Lăcătuş, fiindcă în fine Steaua are un lot numeros şi valoric omogen, cu variante multiple pe benzi, ceea ce îi permite valorificarea unor jucători şi pe alte posturi, dacă aceştia sunt versatili.

Să fim conştienţi, ca suporteri, ziarişti ori comentatori, că noi vedem echipa doar la joc, în timp ce antrenorul o are tot timpul sub ochi. Cândva, la începuturile tandemului în comentariul meciurilor, al doilea personaj provenea din “fenomen”. Unul de care îmi amintesc cu plăcere este Aurică Ţicleanu, fostul craiovean având şi reale calităţi de ziarist, dar şi un necesar bun simţ.

Concluzia mea, pe care vreau să mi-o asum fără dubii, este că, oriunde ar fi distribuit şi în ciuda unor inerente evoluţii mai şterse, Toja rămâne fotbalist!

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului În apărarea lui Toja.

Comentarii