Doru POPOVICI

Dacă mai aveaţi vreo îndoială cu privire la atitudinea pe teren a diverselor echipe româneşti, atunci cu siguranţă că vi s-a spulberat, urmare declaraţiilor absolut edificatoare ale unor oficiali ai acestora.

A fost mai întâi aceea a lui Dan Petrescu, cel care din nimic, din uscăciunea Bărăganului, a creat o echipă capabilă să domine în deplasare liderul din Bundesliga, care a avut nevoie de un arbitru orb la penalty-urile comise pentru ca ditamai Hamburg-ul să scape neînvins. A fost, fără îndoială, o risipă de efort, cu care Urziceniul n-a avut unde să se obişnuiască, astfel încât cu primul prilej a clacat, tocmai când îi era lumea mai dragă şi fotoliul de lider mai confortabil. Moment în care Petrescu, cel care a reuşit, singurul dintre toţi românii care au călcat pe acolo, să se facă admirat şi respectat în Marea Britanie. Şi nu oriunde, la vreun Inverness (ca „Săgeată”, plină, altă poreclă nu i-aţi fi găsit leneşului ăstuia?), ci la ditamai Chelsea, s-a simţit obligat să ia cuvântul, dar nu pentru a-şi scuza „elevii”, aşa cum o fac mai toţi (deplasarea, efortul, debutul, tracul, fusul orar, mâncarea, avionul, mingea, râul, ramul etc.) ci pentru a le explica pe înţelesul lor, cum vine chestia cu performanţa: „Cine nu e în stare să ţină ritmul acesta, de un meci la 3-4 zile, să-şi caute altă meserie. Eu, pe când jucam la Chelsea, aveam câte 70 de meciuri pe an.” Scurt, limpede.

Cam pe la aceleaşi ore de maximă audienţă, la o televiziune care cu prea mare generozitate lasă toate necuvântătoarele să vorbească, un alt (oare!?) antrenor român, Victor Piţurcă, dădea o probă de nesimţire maximă, grohăind: „Io nu-mi dau demisia ” Iar dacă pe unii dintre dumneavoastră nu i-a luat atunci senzaţia de vomă, cu siguranţă că lucrul acesta s-a petrecut la următoarea grohăială: „România a jucat foarte bine la turneul final. A făcut egal cu Franţa şi Italia, iar Olanda ne-a bătut din cauza lu’ Mutu, care s-a dus de capul lui al doilea vârf.” Nu comentez, că nu-mi ajunge spaţiul rubricii la câte înjurături aş avea să înşir. Cu siguranţă însă, cele două declaraţii explică absolut limpede de ce Unirea Urziceni ne mai poate oferi încă multe momente de bucurie, în timp ce de la Naţionala lu’ Piţurcă (şi numai a lui, că a noastră nu mai e de mult) vor mai veni încă multe jocuri mizerabile şi rezultate pe măsura jocului.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Cultul neruşinării.

Comentarii