Doru POPOVICI

Scriu între meciuri: la vreo 18 ore de la minunea reuşită de CFR şi cu 6 înainte de aventura Stelei. Vă amintiţi, cred, nota de pesimism în care încheiam această rubrică, marţi, când spuneam că CFR poate face între 2 şi 4 puncte, iar Steaua şi mai puţin. Ei bine, sunt absolut fericit când mă înşel în acest fel şi când văd o echipă românească făcând nu doar performanţă, ci şi spectacol. De fapt, discuţia chiar de aici cred că ar trebui să înceapă: în ce măsură este (sau mai este) CFR Cluj o echipă românească, în condiţiile în care banii înţeleg că provin de la o firmă maghiară, antrenorul este italian, iar în teren, din 14 fotbalişti folosiţi, numai trei au fost români. Ei, şi? Ce, parcă la Bayern (ca să nu mai vorbim de Chelsea ori de Arsenal) lucrurile stau altfel? Adică, vreau să spun că în condiţiile de globalizare… globală, nu mai are absolut nici o importanţă naţionalitatea celor aruncaţi în luptă. Ceea ce contează este în primul rând performanţa (pentru investitori) şi spectacolul (pentru spectatori). Atât timp cât ăstea merg mână în mână, toată lumea e mulţumită. Rămâne valabilă şi chestia aia, cu proştii lor care nu sunt cu nimic mai breji decât proştii noştri, însă foarte important mi se pare că deştepţii noştri nu par a fi la fel de deştepţi ca ai lor. Aici se face, cred, diferenţa. Ideea ar fi că Naţionala care se presupune că adună spuma jucătorilor unei ţări, la noi se pare mult inferioară unor echipe de club (CFR Cluj, Steaua, Rapid, Urziceni). Mai ciudat e că la Cluj, de exemplu, nu întâlnim mai deloc fotbalişti care să joace prin vreo echipă naţională, a noastră sau din altă ţară. Cu toate acestea, s-au învrednicit să demoleze efectiv o selecţionată mulţinaţională. Cheia enigmei este, aşadar, nu cota de piaţă a fiecărui jucător în parte (care creşte, teoretic, cu fiecare partidă jucată la Naţională, ceea ce explică în mare măsură de ce la a noastră se tot convoacă aceiaşi împiedicaţi, doar-doar i-o păcăli banda pe fraierii care să-i cumpere la preţ de superstaruri), ci ideea tactică, spiritul de echipă şi, în mod absolut evident, lipsa oricăror complexe, a oricărei inhibiţii. Amintiţi-vă, vă rog, privirea tâmpă a lui Dică după fiecare ratare sau cea disperată a lui Bănel după autogol şi comparaţi-le cu ce a făcut alaltăieri Culio după ce din cauza lui s-a primit gol.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Care-i cheia?.

Comentarii