Gabriel MANȚĂ

A trecut mai bine de o săptămână după episodul jenant şi trist de la Cluj. La primul dintre ele mă refer, la incidentul dintre ziarişti şi subiecţii muncii lor. Fenomenul de degradare a relaţiilor dintre fotbalişti şi presă nu este tipic românesc, ştirile despre fotoreporteri agresaţi de către vedete cu ştaif din fotbalul european nu sunt deloc puţine. Supraexpunerea a ajuns să copleşească şi până la urmă să eviscereze tot ce e mai urât în unii oameni.

Îmi pare rău s-o spun, dar afacerea colosală care a devenit acum media este la originea unor astfel de manifestări, cu atât mai posibile când în ecuaţie sunt nişte tineri fotbalişti cu o bază educaţională precară. Dar presa nu vrea, nu are interesul de a-şi pune o oglindă onestă în faţă, una care s-o arate denudată. Chemarea pentru meserie şi respectul pentru adevăr sunt inutile sau chiar nerecomandate pentru a performa pe piaţă. Să privim realitatea, ziariştii nu sunt receptaţi negativ doar de Piţurcă şi compania, ci şi de cititori care reacţionează, unii violent, pe bloguri. Ce respect pot să îţi trezească nişte indivizi care râd slugarnic când Gigi Becali le ciocăneşte capetele la conferinţe, când acceptă să fie terfeliţi în direct de acelaşi şi nu îl scot din emisie pentru că audienţa a devenit un zeu pe altarul căruia merită să-şi sacrifice decenţa?! Sau când altul, scăpat din hăţuri prin eter, spune că la US Open “avem o finală între două urâte” şi se bucura că alt urât, Nadal, fusese eliminat în semifinală?! În paranteză fie spus, respectivul nici măcar treaba de redactor sportiv nu şi-o făcea ca lumea, căci finala se disputase la orele mici ale dimineţii, însă el nu aflase acest lucru, evenimentul fiind probabil prea neînsemnat pentru a-i tulbura somnul de om fericit că e frumos şi că are şi un merit incontestabil la acest lucru!

Dar să luăm ca exemplu povestea de succes, în viziunea lor, a echipei de jurnalişti care actualmente domină tirajele. În câţiva ani, exponenţii noii generaţii de ziarişti sportivi au parcurs drumul de la admiraţie la negaţie. Da, a fost o vreme când erau invidiaţi de breaslă, când mulţi confraţi ar fi vrut să fie primiţi în rândurile lor. În primul său editorial după cooptare, un apreciat scriitor mărturisea că îi spusese soţiei, răsfoind ziarul, “uite aici mi-ar plăcea să scriu”. Între timp, cititorii nu se mai pot bucura de pana sa, el retrăgându-se din pricini cunoscute. Un alt ziarist emblematic, membru vechi al echipei, s-a retras pentru că nu se mai regăsea în ceea ce se întâmpla la ziar şi a devenit freelancer, postură din care a şi câştigat premiul Ioan Chirilă.

O pildă edificatoare pentru nivelul la care s-a ajuns, s-a întâmplat de curând la o televiziune din acelaşi trust. Abia ce se trăsese la sorţi componenţa grupelor din Liga Campionilor, că apar la ştiri imagini cu Mutu care “înjura publicul din Ghencea”! Era meciul naţionalei cu Belarus, episodul capului spart. Cu sângele şiroind pe faţă, Mutu cere schimbare scrâşnind o înjurătură neinteligibilă în barbă. Dar, pentru a fi siguri că nu pierdem nimic, cuvintele ni se titrează aproape explicit pe ecran! Şi eu am fost la acel meci, la peluza de la tabelă, nimeni de acolo nu a sesizat disputa provocată de câţiva spectatori nerealişti, iar Mutu a ieşit în aplauzele noastre. Aşadar, am făcut parte din publicul din Ghencea, dar nu m-am simţit înjurat de Mutu. Atunci, de ce au vrut editorii să încingă spiritele scoţând de la naftalină şi prezentând tendenţios acest moment? Simplu, pentru că din scandaluri îşi trag de-acum seva cu toţii. Nu vor rata nici unul, iar paiele pentru pus pe foc vor fi mereu la purtător, e scris în fişa postului...

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Povestea presei.

Comentarii