Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Sâmbătă noaptea a fost eclipsă de lună. Nu puteam rata momentul, aşa că încă de vineri seara eram cu lansetele întinse undeva pe malul Prutului. Mai exact, pe o ridicătură peste care evident că în urmă cu puţină vreme trecuse apa, din moment ce şi în spatele ei era apă. La un calcul rapid, îmi iese că acolo, la „conac”, Prutul venise ca un tsunami, cu vreo 10-12 metri, peste cota obişnuită. Absolut neverosimila situaţie a fost completată de o alta: televizorul n-a vrut să mai funcţioneze, ceea ce m-a făcut să ascult la radio transmisia cursei de canotaj încheiată cu un nou „aur” pentru noi. Nimic mai uşor decât să priveşti apa şi să-ţi imaginezi cursa. Că de trăit am trăit-o la fel de intens ca la televizor. Cum vă spuneam, am ajuns vineri seara, târziu. Dădea să înnopteze. Până ne-am instalat pe ţurţudanul ăla, făcând echilibristică în nişte poziţii de yoghini cu vechime, până am montat şi vreo 7 lansete, s-a făcut deja ora 3. Până să se crăcăneze de ziuă mai rămăseseră vreo două ore şi ceva, aşa că m-am tolănit în fotoliu pe singurul loc cât de cât plat şi am aşteptat zorii. De dormit, mai spre prânz. Fotbalul de seară nu m-a interesat, că la radio chiar nu are haz. Peştele? Care peşte!? Un biban la peştişor viu şi un scobar la arcul cu mămăligă (nervi la fel!). Da’ las’ că vine ea eclipsa de lună şi-l rupem! A venit. Stăteam cu un ochi spre beţe şi cu celălalt la ceruri. Luna, muşcată când acolo, când dincolo, nu producea nici un efect în ape: tot atâta activitate ca în beciul meu, după ploile alea. Aşa că pe la ora 1 am strâns, la 1:30 am plecat, la 3 eram acasă (care radar?). Vă imaginaţi că era deja a doua noapte fără închis ochii, aşa că firesc ar fi fost ca, o dată ajuns, să mă târăsc până în pat şi, eventual, să mor. În loc de asta (boală, zic unii!) am pornit televizorul: era kilometrul 25, iar Constantina luase vreo 20 de metri avans. O cafea şi la treabă! Adică ochii mari. Şi dă-i, şi tremură. Şi roagă-te s-o ţină puterile! Au ţinut-o. A fost noaptea în care m-am lămurit că la eclipsă, dacă e să nu muşte, atunci nu muşcă nici crapul, nici şalăul, nici somoteiul. A muşcat, în schimb, doamna Diţă din medalia de aur. Şi Zău dacă-mi pare rău!
