Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
În principiu, la orice oră din zi sau din noapte, indiferent de sezon sau de locul de disputare, Olanda ar trebui să câştige 99 din 100 de partide contra Statelor Unite, la orice categorie de vârstă, de la „pitici” până la „old boys”. Ei bine, cel de-al 100-lea meci, ăla în care Olanda a alergat ca dementa după egalarea la 2 (asta după ce condusese, de la început, cu 1-0!) pe care a reuşit-o în minutul 93. Dacă mai adăugăm că la americani jucau aceiaşi etern necunoscuţi, iar în echipa Olandei se aflau vreo 3-4 superstaruri, rezultă foarte clar că titlul meu de azi se justifică pe deplin. Conceput ca un turneu mai degrabă pentru tineret „under 23”, în timp turneul olimpic a suportat o reorientare a federaţiilor naţionale (să fie şi aici doar o chestie de marketing?) care acum, de vreo două ediţii încoace, nu se sfiesc să includă în echipele olimpice ditamai vedetele, precum Ronaldinho la brazilieni sau Messi în echipa Argentinei, adică cei mai buni fotbalişti ai planetei, unul fost, celălalt urmând să ia anul acesta trofeele, pariază cineva?
Cât priveşte evoluţiile noastre la Olimpiadă, faţă de previziunile iniţiale sumbre, mie mi se pare că suntem peste aşteptări. Zic asta în condiţiile în care fetele alea două de la canotaj mi s-au părut imbatabile, iar echipajul de 8+1, cu ele cu tot (chiar dacă fără Lipă, devenită comentator mai bun decât, să spunem, Alexoi, penala aia de la TVR care îmi mănâncă sănătatea nu doar cu tâmpeniile debitate, ci şi prin timbrul ăla nebun, de parcă are pioneze înfipte-n laringe) cred că vor lua şi ele aurul. Gimnastica feminină ne va mai aduce, cred şi sper, încă vreo două medalii, după ce echipa a obţinut un neaşteptat bronz. Zic neaşteptat fiindcă în calificări fetele noastre evoluaseră lamentabil. I-am văzut şi pe cei doi boxeri, Ionuţ Gheorghe şi Georgian Popescu şi vă mărturisesc că m-au impresionat în modul cel mai plăcut. Au dreptul (ba chiar obligaţia!) de a lua aurul întru reabilitarea imaginii boxului românesc, asociată de vreun an încoace cu aceea a hoţilor de chiloţi. N-am crezut că voi tremura vreodată la sabie. Am făcut-o alaltăieri, de emoţie, pentru Covaliu. De parcă n-ar fi fost de ajuns, m-a băgat în trepidaţii şi Ana Maria Brânză care, când scriu această rubrică, se pregăteşte de finală. Începe! Pa!
