Gabriel MANȚĂ

Singura mea calitate la chimie consta în faptul că eram vecin de cartier cu profesoara şi o salutam foarte curtenitor când ne intersectam duminică dimineaţa în piaţă. De-aia mi-am şi permis să-i testez simţul umorului cu prilejul unei lucrări de control pe tema nemetalelor. Bineînţeles, am picat pe lângă subiect, în schimb cunoşteam destul de bine subiectul de la numărul celălalt, aşa că mi-am început lucrarea în felul următor: "Azotul ca azotul, dar să vedeţi oxigenul!". Doamna profesoara (era într-adevăr o doamnă, Dumnezeu s-o odihnească!) nu mi-a înşelat aşteptările, notându-mă astfel: "4 ca 4, dar să vezi 2"! Vai, ce amuzant, mi-am zis, lasă că o să te copiez la teză, dar după câteva zile am aflat că în catalog îmi trecuse 5...

Am făcut această introducere retrospectivă pentru a fenta titlul acestei rubrici. Fotbalul ca fotbalul, dar să vedeţi tenisul! Prieteni, puţine meciuri de fotbal m-au trecut prin atâtea stări precum finala de la Wimbledon. Am murit şi am înviat de nenumărate ori, pentru ca într-un final crepuscular să nu ştiu ce stare încerc. Aş fi ţinut cu Nadal, care este stângaci de-al meu, doar într-o singură situaţie, dacă ar fi câştigat Federer la Roland Garros. Îl admir pe Federer cu acea uşoară invidie pentru tipul de sportiv pe care îl reprezintă şi care eu n-aş fi putut fi niciodată, indiferent cu cât talent aş fi fost dăruit. Un fel de chirurg în tenis. Imperturbabil. I se întâmplă să rateze doar dacă operează în condiţii extreme. Pe furtună, adică împotriva lui Nadal. În plus, şi pe întuneric. Despre joc, ce aş putea să vă spun?! Tot chestiuni emoţionale, întrucât nu sunt un mare specialist. Dar ce vorbesc eu, nu-s nici măcar un mic specialist! Mi-au plăcut fiecare, pe rând şi simultan. Dacă numai unul ar fi fost genial, n-am fi văzut mingi imposibile, schimburi antologice şi răsturnări necontenite de situaţie. Acele uimitoare servicii secunde ale lui Nadal pe forehand-ul lui Federer sunt semne ale unei inteligenţe sclipitoare şi totodată ale unei îndrăzneli sfidătoare. Iar Federer m-a fascinat cu cântecul lebedei... Nadal serveşte minge de meci în decisiv, o face impecabil, la colţ, un fel de vinclu în fotbal. Faptul că este stângaci îl avantajează în acea poziţie, aşa că îl trimite pe Federer mult în afara terenului. Ei bine, la cât l-a trădat reverul pe elveţian în această partidă, tocmai acum găseşte o lovitură minunată, perfectă, şi de aceea imposibilă. Mingea tăiată survolează aproape paralel fileul, îl împietreşte pe Nadal, care avansase şi părea că are în stăpânire toate unghiurile, şi cade în partea cealaltă, pe tuşă, aproape de fileu. O minge care se desenează, poate, o dată în viaţă. Cu toate astea, vom mai vedea!

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Alchimiştii tenisului.

Comentarii