Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Să încep cu ce nu ştiu. Nu ştiu dacă ne-am calificat. Dar ce ştiu cu siguranţă este că, dacă n-am făcut-o, lui Piţurcă i se va agăţa de coadă tinicheaua meciului cu Franţa. Un meci în care ne-am propus puţin şi am obţinut puţinul. Dacă ne-am fi propus mult, puteam rămâne şi fără acest puţin. Sau poate că nu, dar nu vom şti niciodată. Iar fiindcă nu ştim, suntem gata să imputăm. În fotbal funcţionează prezumţia de vinovăţie.
Dacă însă ne vom fi calificat, fie şi pe mâna altora (mă refer aici la italieni şi francezi, nicidecum la olandezi), vom vedea merite acolo unde altminteri am fi înfierat. Eu cred că aveam nevoie de egalul cu Franţa pentru a şti cine suntem. Am închis poarta, am aruncat cheia şi i-am aşteptat pe gali să ne înşele cu şperaclul sau să ne sfărâme cu berbecele. Abia după ce reduta a rezistat, ne-am dat seama că putem părăsi crenelul şi din proprie iniţiativă, pentru contraatac, nu doar tentaţi de vreun cal troian, pe care sigur l-ar fi reinventat cineva până la urmă.
Punctual, pentru meciul cu Olanda, Piţurcă nu prea a avut opţiuni. Se poate spune că şi noi am jucat cu rezervele, nu numai ei. Ghionea, după cum s-a văzut şi la unicul meci de pregătire, e unica soluţie pentru suplinirea absenţei unui titular din centrul defensivei. La mijloc, revenirea lui Cociş în echipa de bază era logică în condiţiile în care Dică nu a intrat bine în meciul precedent. Pasele sale pe culoar au fost taxate ca “aproximative” şi de comentatorii partidei, adică erau bune ca idee, dar eşuau în picioarele italienilor. Spre comparaţie, Cassano, alt pasator introdus în partea a doua a jocului, chiar a reuşit să lege intenţia de faptă şi trebuie să-l fi convins pe Donadoni că merită să înceapă ca titular în ultimul meci. În atac, eu aş fi mizat pe Marica. A aşteptat răbdător vremea sa şi a acumulat energii şi dorinţe care s-ar fi cuvenit exploatate.
În final, o întrebare legitimă: rămâne Viena o atracţie turistică “oarecare”?!
