Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Distanţa asta, de 11 metri, nu înseamnă mare lucru pe orizontală. Cu toate astea, cei care o nesocotesc simt nevoia măştii de oxigen, deşi nici ca altitudine nu impresionează! La finala de miercurea trecută, nici o echipă nu a folosit vreuna dintre cele două tactici principale de abordare a loviturilor de departajare.
Prima din ele a folosit-o echipa naţională cu total insucces la turneele finale din Italia şi America. Ceea ce nu înseamnă neapărat că era proastă, ci doar că nu ne-a ieşit nouă. Teoretic, primul trebuia să execute Hagi, adică specialistul numărul 1, cel care bătea şi loviturile de pedeapsă acordate în timpul regulamentar. Urma specialistul secund şi aşa mai departe, ultimii fiind cei mai puţin experimentaţi. Ideea era să se înceapă cu dreptul (cum Hagi era stângaci, probabil din superstiţie ulterior a executat al doilea!), să se înscrie goluri după primele lovituri, oferindu-se răgaz portarului nostru pentru a para măcar un şut al adversarilor, astfel încât să mai reducă din tensiunea care apăsa asupra executanţilor de la coadă. În ’90 au executat Hagi, Lupu (la ăsta nesimţire, nu la Anelka!), Rotariu, Lupescu şi... Timofte, unicul ratangiu. Din păcate tactica a eşuat deoarece Lung n-a reuşit să pareze nici o lovitură, astfel încât încordarea ajunsese la paroxism exact la sfârşit. În ’94 au executat Răducioiu (bătea penalty-uri impecabil încă de la 16 ani, l-am putut vedea cu ochii mei cum exersa la antrenamente!), Hagi, Lupescu, Petrescu, Dumitrescu, apoi, fiindcă egalitatea persista, Belodedici. De data asta norocul părea a fi de partea noastră, fiindcă adversarii nu nimeriseră prima lovitură pe spaţiul porţii, însă nici aşa Dan Petrescu nu a rezistat presiunii. De notat că Belo fusese al treilea executant la loviturile de departajare în finala Cupei Campionilor, pe când juca pentru Steaua Roşie Belgrad. Atunci a marcat, de data asta n-a fost să fie...
Ca fapt divers, şi Steaua adoptase aceeaşi tactică la celebra finală cu Barcelona din ’86, însă atunci evenimentele au scăpat total de sub control. Cei mai experimentaţi oameni, Boloni şi Majearu, au ratat primii, dar apoi au înscris lupii tineri Balint şi Lăcătuş. Două goluri din patru, teoretic un randament falimentar, însă în poartă se afla Dukadam!
În fine, ca s-o scurtez, cealaltă teorie este exact reversul. Cei experimentaţi rămân la urmă tocmai pentru a mări şansele de reuşită la ultimele lovituri. Ce se întâmplă însă dacă primii executanţi irosesc loviturile?! Ceea ce a păţit Fiorentina, adică Mutu nu a mai apucat să bată deloc... Culmea este că în acest caz cel care a ratat a fost chiar “specialistul” Vieri, desemnat să bată penultimul!
Ei bine, la finala Manchester-Chelsea, cei doi antrenori au adoptat, culmea, aceeaşi strategie, dar alta decât cele două evocate: i-au desemnat pe Cristiano Ronaldo şi respectiv pe Lampard, principalii executanţi (ambii trăseseră lovituri de pedeapsă ordinare chiar în semifinale), să bată la mijlocul seriilor! A treia lovitură pentru amândoi, perfect simetric! Nu era ceva chiar inedit, şi Maradona trăsese al treilea la Italia Novanta, în meciul cu Iugoslavia (ratare!). Succes diferit şi în cazul celor doi, dar cred că degeaba căutăm o explicaţie... Să convenim că loviturile de departajare pur şi simplu scapă oricărei logici şi gata! Cred că inspiraţia este cea care decide, iar dacă Grant era inspirat, ar fi mizat pe Şevcenko. Deşi ucraineanul a mai ratat într-o situaţie similară, de data asta ar fi fost înaripat de gândul că poate salva printr-un singur şut două sezoane gri petrecute la Londra. Anelka, ratangiul de la loviturile suplimentare, se justifica prin faptul că a intrat neîncălzit, dar şutul de la 11 metri nu ţine de antrenament, ci de încredere. Dacă reuşeşti să debordezi de aşa ceva, dacă poţi să-ţi inoculezi ideea că a şuta de la 11 metri este acelaşi lucru şi la antrenament şi într-o finală, atunci poţi executa şi cu capul şi tot înscrii! Sau măcar cu călcîiul, ca Totti (căutaţi pe youtube după cuvintele cheie Totti, rigore, tacco)!
