Gabriel MANȚĂ

Ne aflăm în acea perioada de odihnă activă care precede vacanţa. E drept, se intercalează şi un turneu final, dar e ca un bonus, ca serbarea unde se decernează premiile. Chiar dacă nu ne vom alege cu unul, contează că suntem printre nominalizaţi. Tricolorii sunt plecaţi într-un team building din care lipsesc tocmai şefii cei mari. Cu speranţa că se vor cunoaşte şi împrieteni, ne ocupăm tot de treburile interne. Chiar dacă a curs genericul de final, tot se mai găsesc subiecte de stors. Mai un schimb de jucători la vârf, mai o depunctare, mai un porumbel scăpat de câte un personaj... Paszkany a semănat cu nebunul care aruncă piatra în lac şi înţelepţii se reped să scoată fiecare câte una şi să i-o arunce în cap. Să nu mai vorbească el, că e din afara fotbalului. Să ia exemplul lui Becali, care nu scoate o vorbuliţă despre fenomen, deşi între timp a aflat care sunt marcatorii de la Sevilla.

Chiar dacă Paszkany merita pus la punct de stelişti mai vechi sau mai noi, pe unii i-a luat gura rău de tot pe dinainte. Cică Steaua la acea perioadă domina Europa, iar trupa de atunci ar fi câştigat şi astăzi Liga Campionilor! Ca să le luăm pe rând, Steaua n-are de ce să-şi ceară scuze pentru că atunci Cupa Campionilor era chiar a campionilor sau că formatul competiţiei era altul, mult mai abordabil. Uruguay a fost campioană mondială după un turneu final la care au participat doar patru ţări europene, dar astea erau vremurile. Când, după episodul Heysel, cluburile englezeşti au fost excluse din competiţiile europene, continentalii şi-au frecat mâinile şi au profitat de conjunctură. Iar performanţa de atunci a Stelei mai are o calitate. Nu a câştigat oricum, ci printr-un record. Îşi mai aminteşte lumea largă cum a câştigat Steaua Roşie, de exemplu?! În schimb, despre Steaua noastră se ştie că a luat trofeul când a apărat "portarul ăla" toate loviturile de departajare. La fel, toţi pot spune cu ochii închişi cum a întors Manchester soarta unei finale într-un singur minut de prelungire. Astfel de lucruri rămân în istoria fotbalului, dincolo de statistică.

Pe de altă parte, nici idealizarea echipei de atunci nu e o chestiune tocmai cuşer. Practic, până la finală, Steaua a jucat patru duble manşe, cât înseamnă acum un tur preliminar plus meciurile din grupe. În nici una dintre aceste duble manşe n-a luat maximum de puncte, şi nici în anii următori scenariul n-a fost diferit. Dominarea Europei se cam reducea la stadionul propriu, unde Steaua chiar era de speriat. Cât despre cealaltă afirmaţie, cred că orice suporter stelist rezonabil găseşte resurse pentru un zâmbet îngăduitor. Competiţia de azi a fost concepută pentru granzi, până şi succesul recent al lui Porto, deja câştigătoare „pe vremea Stelei”, fiind considerat o excepţie.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului La Steaua care n-a apus.

Comentarii