Nu am prejudecăţi, când este cazul apreciez profesionalismul oamenilor care trăiesc din fotbal, considerând că acesta transcende trecute vieţi în nuanţe şi tendinţe. Asta însemnând carieră sportivă încununată de succes pentru culorile unui club. Giovanni Trapattoni a câştigat de două ori Cupa Campionilor Europeni ca jucător la Milan, pentru a o câştiga şi ca antrenor pentru Juve. Carlo Ancelotti a fost jucător în echipa de aur a lui Milan, pentru a petrece apoi doi ani pe banca lui Juve. Să nu mai vorbim de Fabio Capello care a câştigat titluri pentru ambele echipe amintite, başca AS Roma. Ca fotbalist, Robi Baggio a trecut pe la toate cele trei echipe mari din Italia şi peste tot a fost apreciat de suporteri. Trecându-i pe toţi aceştia în revistă (şi câţi ar mai fi!), nu pot să nu-mi amintesc de păţania lui Marius Lăcătuş ca “antrenor” la Craiova, când era cât pe ce să fie linşat de olteni. Nu pierduse nici un meci capital cu Steaua, nu retrogradase echipa, doar abia ce dăduse curs propunerii de a o antrena! A durat două ore fiindcă isteria generală l-a făcut să renunţe...
Însă ceea ce s-a întâmplat zilele trecute în jurul lui Rednic nu are legătură nici cu profesionalismul, nici cu orbirea sau fanatismul suporterilor. Deocamdată acesta a găsit puterea să reziste dorinţei acţionarilor de a prelua echipa în acest moment, ceea ce ar fi o dovadă de traseism la fel de murdar precum cel politic. Să porneşti la drum cu Dinamo, să te muţi la Rapid şi să baţi Dinamo, pentru ca apoi să te muţi la Dinamo ca să baţi Rapidul, un adevărat potPuriu care ar duce ideea de antrenorat către centura fotbalului. Tipul nu e prost deloc, gluma sa că va antrena Dinamo din minutul 73 al meciului cu Steaua chiar are haz. Atât timp cât rămâne glumă!