“Sâmbătă, între orele 20-21, clubul Rapid va adera la iniţiativa mondială Ora Pământului şi va stinge luminile de la nocturna de pe stadionul Giuleşti. Ne vom solidariza astfel milioanelor de oameni din întreaga lume, în încercarea de a trage un semnal de alarmă simbolic asupra poluării şi schimbărilor climatice. Solicităm aşadar decalarea cu 15 minute faţă de ora iniţială a meciului Rapid-Ceahlăul, programat de la ora 20,45. Dacă în ceea ce priveşte fotbalul ne-am lămurit, arătaţi că măcar vă pasă de planeta pe care trăim...”
O idee trăsnită ca asta aş fi avut dacă mă învârteam prin anturajul Rapidului. Chiar dacă ar fi sunat un pic fariseic, stilul redactării comunicatului ar fi sugerat dizidenţa clubului, pe linia “singuri împotriva tuturor”. Opţional, vestiarele ar fi putut fi dotate cu lampă de la bunica. Iar fotbalul romantic, despre care scriu nostalgic cronicarii mai vechi, ar fi revenit odată cu ieşirea celor două echipe la încălzire sub clar de lună. E drept, din când în când fulgerele blitz-urilor ar fi sfâşiat întunericul blând de după vecernie. Până la urmă, întunericul apropie oamenii (nu vă gândiţi la altceva!). Am trăit asta pe vremea lui Ceauşescu, într-un compartiment de tren îngheţat, luminat nedesluşit doar de zăpada din câmpie, în timp ce trenul îşi opintea fierătaniile către un târguşor de graniţă.
Şi chiar dacă forurile competente ar mai fi găsit în ele suficientă rigiditate pentru a interzice demersul, merita ca Rapidul să-şi continue fronda. Ar fi apărut pe toate canalele de ştiri, alea adevărate, CNN-uri şi BBC-uri. Şi, pe lângă globalizarea pe planeta verde a problemei sale de la masa verde, cum credeţi ca ar fi fost prezentată ştirea? La modul simpatic! Păi nu merită să rişti pentru o asemenea expunere mediatică un iluzoriu loc doi, aducător de iluzorii milioane de euro?! Fiindcă, acum serios, ce şanse reale ar fi avut Rapidul de a trece de turul preliminar din Ligă, ţinând cont că nu ar fi fost cap de serie?!
Dacă am dezamăgit cititorii bine ancoraţi în realitate, îmi cer smerit iertare, câteodată întârzii cam mult printre închipuiri, dar să ştiţi că tot realitatea mă împinge acolo. Deocamdată, mă şi cere înapoi...