Notre-Dame din Paris - triumful goticului asupra barbariei

Catedrala Notre-Dame din Paris, o bijuterie a artei gotice, jefuită şi vandalizată de multe ori în trecut, celebrează 850 de ani de existenţă, începând din 12 decembrie, la 150 de ani după ce a fost salvată de la distrugere de arhitectul Eugène Viollet-le-Duc, informează AFP.

Scriitorul Victor Hugo este însă acela care a avertizat în premieră opinia publică franceză în legătură cu riscul de distrugere a celebrei catedrale pariziene, publicând în 1831 romanul "Notre-Dame de Paris", o mărturie a pasiunii sale pentru această sfidare tehnologică medievală, multă vreme dispreţuită.

Abia în secolul al XII-lea a apărut, ca dintr-o provocare nebunească, tentaţia de a străpunge, pentru a obţine mai multă lumină, zidurile groase ale arhitecturii romane, singurele capabile până atunci să reziste greutăţii boltelor masive din piatră.

Trebuia să ai îndrăzneală: să construieşti mai sus, să redistribui încărcătura boltelor în contraforturi, să străpungi zidurile prin rozete imense, acele "roţi de foc" care difuzează lumina zilei într-o sclipire de culori.

A fost nevoie să treacă 180 de ani pentru ca Notre-Dame, ale cărei lucrări de construcţie au debutat în 1163, cu Maurice de Sully, să fie finalizată pe Ile de la Cité din Paris, în locul unei foste catedrale romane.

La mijlocul secolului al XII-lea, aceasta din urmă se dovedea a fi mult prea mică pentru populaţia Parisului, care cunoştea o explozie demografică. Atunci a apărut proiectul unei catedrale uriaşe, lungă de 135 de metri, înaltă de 40 de metri, o mărturie a prosperităţii relative a momentului, când foametele şi epidemiile deveneau ceva mai rare.

"Catedralele sunt «catehisme din piatră»", spune Christian Citeau, ghid al asociaţiei Casa. "Într-o epocă în care nu existau tipografii şi în care populaţia era în proporţie de 99% analfabetă, trebuia să se construiască un paravan, un fel de tranziţie între lumea oamenilor şi cea a lui Dumnezeu, iar mesajele acesteia din urmă poţi să le vezi chiar pe faţadă", mai spune acesta.

Naţionalizată, profanată, jefuită

Mesaje sculptate în piatră prezintă scene din viaţa Fecioarei, de la încoronorări şi din Judecata de Apoi.

Modificări importante, începând din 1230, au făcut ca această catedrală să treacă de la goticul primitiv la goticul strălucitor: terase au înlocuit acoperişurile în pantă, iar partea superioară a contraforturilor, incluzând multe rigole, permitea evacuarea apei de ploaie.

În Renaştere, Notre-Dame îşi trăieşte viaţa, dar foarte repede oamenii încep să nu mai fie interesaţi de această artă franceză a catedralelor denumite "gotice", un termen dispreţuitor pentru a desemna un stil "goth", deci "sălbatic".

De la François I la Napoleon, suveranii francezi au continuat să îndepărteze catedrala de stilul ei original. Unii au camuflat stâlpii, alţii au ridicat uriaşe draperii şi au multiplicat statuarul baroc, cu riscul obţinerii unei lipse de armonie arhitecturală.

Însă regii au continuat să celebreze la Notre-Dame marile evenimente sau victoriile lor, până în secolul al XVIII-lea, cel al Luminilor: un secol negru pentru Notre-Dame. Adepţii canoanelor, considerând că vitraliile colorate "mănâncă lumina", au înlocuit multe dintre ele cu sticlă albă. Din fericire, au rămas vitraliile din rozete.

Odată cu Revoluţia Franceză, a început ireparabilul. Notre-Dame a fost închisă, naţionalizată, profanată, jefuită sistematic, scoasă la vânzare ca simplă masă de materiale de construcţie, iar statuara ei galerie a regilor, de pe faţadă, a fost decapitată.

Catedrala a fost "cârpită" pentru a celebra Concordatul (1802), înscăunarea lui Napoleon (1804), dar 1831 a fost anul marii vandalizări. Sacristia şi odoarele au fost jefuite, vitraliile au fost sparte, arhiepiscopia a fost devastată.

Romanticii au fost emoţionaţi de acest destin trist, iar Victor Hugo reuşeşte să înalţe dintr-o dată conştiinţele publicând romanul "Notre-Dame de Paris".

Resurecţia edificiului este începută de arhitectul Eugène Viollet-le-Duc, care, mai bine ca oricare altul, îi înţelege funcţionalitatea, structura, şi o restaurează (1844-1864), respectându-i materialele, stilurile şi epocile prin care a trecut.