Am auzit multe păreri care spuneau că sistemul de învăţământ românesc rezistă la schimbare. Nu cred acest lucru. Sistemul de învăţământ nu există. Există oamenii care formează acel sistem. Aşa cum există oamenii care formează sistemul politic, oamenii care formează administraţia locală etc. Să ne ascundem după numele instituţiilor nu este o soluţie.
Suntem cu toţii rezistenţi la schimbare. Mai ales la o schimbare foarte mare şi anume la aceea de a ne spune nouă înşine un lucru: dacă este cineva mai bun decât mine care ar aduce o contribuţie mai mare ocupând funcţia pe care eu o am, atunci poate e momentul să plec.
Acum o lună de zile profesorii de la University of Massachusetts (UMass) au contactat o firmă internaţională de marketing numită Octagon. În fiecare an, profesioniştii de la Octagon le dau studenţilor de la UMass o problemă cu care ei se confruntă în cazul unui client. Studenţii sunt puşi în faţa unei provocări reale, pe care trebuie să o rezolve folosind cunoştinţele acumulate într-un semestru. În cazul nostru a fost vorba de o firmă italiană care îşi pregăteşte intrarea pe piaţa americană investind câteva milioane de dolari. După o lună de zile de lucru intens, ieri a fost ziua în care am prezentat soluţiile noastre în faţa reprezentanţilor Octagon şi ai firmei italiene. Răspunsurile primite din partea lor au constituit o experienţă educaţională extraordinară.
Uneori mă întreb dacă e chiar atât de dificil de găsit astfel de soluţii pentru studenţii şi elevii din România, soluţii care să le ofere o experienţă de învăţare mult mai completă. Nu este dificil. Costurile nu sunt atât de mari. Este nevoie însă de creativitate, de interes pentru tineri, de puţin efort şi de disponibilitate la risc şi schimbare. Mai mult decât atât, e nevoie de o schimbare fundamentală în felul în care tinerii sunt priviţi. Ei sunt clienţii care ies pe uşa unei instituţii de învăţământ şi care mai apoi promovează calitatea ei. Ceea ce fac şi eu acum. Ideea serviciilor impecabile faţă de clienţi cred că stă la baza succesului sistemului educaţional american, adică al oamenilor care îl formează.
Acum câteva luni bune în urmă discutam cu un profesor american pe peronul gării din Iaşi. Surprins de resursele de care dispunem şi de modul precar în care le administrăm, dar mai ales surprins de calitatea foarte proastă a serviciilor faţă de clienţi, profesorul american a exclamat la un moment dat: ”voi, românii, rataţi întreg universul!”. Exagera, bineînţeles. Nu foarte mult, însă.
P.S. Gândurile mele se îndreaptă acum spre cei din Iaşi, Timişoara şi Bucureşti care au avut curajul să iasă în stradă acum 20 de ani. Datorită lor, în primul rând, eu pot scrie astăzi aceste rânduri.
Ovidiu COCIERU,
Bursier Fulbright