ZZ Top, un concert memorabil

ZZ Top sunt trei la număr. Aceiaşi din totdeauna, adică de la primul disc single (Salt Lake / Miller’s Farm) datat 1970. În 40 de ani de carieră au scos doar 14 albume, ceea ce vorbeşte de fapt despre calitatea acestora.
Dincolo de originea texană (doi din Dallas, unul din Houston) ei fac totul pentru a duce oriunde în lume look-ul texan, desigur extrem de „fioros”. Ghilimelele înseamnă că totul e o joacă „de-a răii”, chiar dacă printre numeroasele legende legate de existenţa grupului se află şi aceea că purtau cândva arme adevărate, drept pentru care Billy Gibbons (cel mai înalt dintre bărboşi, chitară solo) a avut un glonţ în stomac în 1984, când pistolul i s-a descărcat accidental în timp ce o prietenă îi scotea cizmele.
Alaltăieri seară, la Polivalentă, bag mâna în foc că nici el, nici Dusty Hill (bărbosul al doilea, chitară bas) nici toboşarul Frank Beard (singurul fără barbă, deşi „beard” în traducere înseamnă chiar asta) nu erau înarmaţi decât cu instrumentele, pe care le manevrează dumnezeieşte (sau drăceşte, depinde cum priviţi lucrurile), cu mult umor, cu puţină teamă de reacţia publicului, la început, şi cu fericirea (care li se citea chiar şi pe sub ochelarii ăia negri de care nu se despart) de a fi descoperit în noi nişte fani fără frontiere, ba şi cunoscători de muzică, inclusiv a lor.
Au cântat mai bine de o oră şi jumătate ceea ce ştiu ei: blues-rock texan, adică niţeluş mai aspru, fără virtuozităţi şi sofisticării. O muzică directă, pură, pigmentată cu umor, chiar şi cu un dialog în română cu trei domnişoare care făceau parte din spectacol.
N-au confundat Bucureştiul cu nimic. Şi sunt convins că nici la Belgrad, unde cântaseră luni, nici la Sofia (unde cântă azi) ori în Marea Britanie (Londra, Birmingham, Manchester) unde vor merge săptămâna viitoare, nu au fost şi vor fi atât de bine primiţi ca la noi: toată lumea a cântat împreună cui ei, aproape toate piesele. Gag-urile serii au fost: chitara întoarsă de Billy ca să putem citi pe dosul ei, scris mare „beer”, apoi cei patru puştani cu bărbi artificiale, mai maro ca ale celor de pe scenă, moment în care Bolly şi Dusty au oprit cântarea, le-au mulţumit şi le-au dedicat un rockălău din ălea grele şi, la bis, când au cântat „Gimme All Your Lovin’” (nu şi Viva Las Vegas; de altfel au cântat doar piese proprii, mai puţin „Foxy Lady” a lui Hendrix) pe două chitare îmbrăcate în... blană albă!
Un concert excepţional, cu trei mari artişti americani. Dacă n-aţi fost acolo, aşteptaţi-i: sigur mai vin!