Lucian AVRAMESCU

Discut – un fel de a spune fiindcă discuțiile mele au sucombat de aproape doi ani – cu un prieten ploieștean, din cei cu un rol vizibil în evoluția municipiului care a dovedit o bună producție de minți pe cap de locuitor. El crede că imunizarea românilor în fața acestei noi ciume care dă ocol planetei, ca o barză neagră care nu aduce vieți, ci le ia, se va face pe principiul exersat al turmei.

Adică?

Adică în gloată, unii se îmbolnăvesc și mor, mai nou indiferent de vârstă, iar alții, mai norocoși, scapă cu forme ușoare, dar imuni.

Pune, zic eu, și o treime din populație vaccinată.

O pun cu drag, zice el, dar ajustată la sfert, fiindcă românul își ia cu șpagă certificatul verde, cum își ia carnetul de șofer. Nu contează că-i omoară pe alții și nesocotește întâmplarea de a muri chiar el, lipit de un copac sau strâns de gât de un virus ucigaș.

Ceva se mișcă. Unii fac cozi la vaccinare după ce au văzut gropi la rând săpate cu excavatorul, iar în spitale secția cea mai aglomerată devenind morga. Sertarele aruncă pe jos saci negri cu cadavre, sardinele stând în conserve mai puțin înghesuite.

Asta până au apărut iar corbii politici care se hrănesc cu cadavre.

E seară de doliu iar. Mor câte cinci sute de români pe zi. În războaie mureau mai puțini.
O comună pe săptămână, zice cineva. Mai multe, zic eu, că la noi, multe comune au opt sute de locuitori.

Schimb de mesaje cu un bucureștean. Prieten vechi. Încercăm discret să aflăm, unul de la celălalt, cum stăm cu sănătatea. El binișor spre bine, eu condamnat de o boală fără leac să fiu mut și să rămân zilnic fără ceva – mâini, picioare și, mai nou, fără încrederea puternică în mine, ceea ce se cheamă depresie. Scriu greu, plimbând cu mâna stângă mâna dreaptă la care a rămas funcțional un deget.

Cum arată Bucureștii?

Ca și Ploieștii, ca Iașii, mari orașe golite de suflet și speranță. Suntem o țară condusă de mediocri.

Suntem. Poporul cum o fi?!