Lucian AVRAMESCU

Mă adresez Dumneavoastră, Părinte Patriarh Daniel, cu o rugăminte pe care am speranța s-o împliniți, cu toate că întreaga ierarhie ce vă stă dedesubt a refuzat-o fără să pună întrebări și fără o minimă documentare. Ultimul NU ferm a venit de la un funcționar bisericesc al Patriarhiei.

Cererea mea este de a se îngădui înmormântarea mea, scriitorul Lucian Avramescu, autor a peste treizeci de cărți, în incinta Muzeului Pietrei, la Sângeru, din Prahova, comună în care m-am născut.

Muzeul, unic în România, realizat integral de mine, prin muncă și strădanie de peste douăzeci de ani, cuprinde peste trei mii de piese de piatră adunate din satele țării, cioplite de țărani care au dăltuit în calcar mai întâi adăpătoarea pentru vite, teici și râșnițe pentru mălai, colac de fântână și, la urmă de tot, crucea pe care urmașii să i-o pună la cap. Muzeul, cu intrare liberă, e vizitat de oameni care vor să vadă că noi avem nu doar o efemeră civilizație a lemnului, cum mi-a spus mie la Sao Paulo un ziarist brazilian care văzuse porțile maramureșene, dar nu știa că Brâncuși e român, ci și o formidabilă civilizație a pietrei. Din pricina asta, intrarea în Muzeu se face printr-o dublă poartă maramureșeano-prahoveană, DIN PIATRĂ. E unică în țară.

Am aflat că ați pus temelie unor instituții de conservare și apărare a patrimoniului bisericesc. Și eu vă pun în lucrare gândul fără să-l fi ştiut. Crucea este uneori cioplită pe colacul fântânii. Am piese de piatră din Moldova reprezentând călugărițe sau călugări cu crucea în mâini și câteva cruci duble de trei sute de ani aruncate într-o râpă de urmași care fac azi morminte placate cu faianță și gresie. Crucile duble – m-am interesat la prieteni ziariști sau scriitori din Serbia, Grecia, Bulgaria, Rusia, ortodocși ca și cei mai mulți dintre noi – dacă au așa ceva. N-au. Crucea celor doi, uniți în eternitate prin brațul Mântuitorului răstignit, e doar în această parte a României.

Acum, Preafericite, clădesc o biserică din piatră închinată Maicii Domnului în livada cu pomi fructiferi, meri mai ales, a casei. Livada cuprinde și alte piese de piatră ale Muzeului, iar Biserica face parte din proiectul inițial făcut de mine pentru acest reper spiritual pe care l-am desenat și clădit pe harta României. Nu există sat fără Dumnezeu, iar satul meu de piatră nu se putea încheia decât astfel. România e supranumită Grădina Maicii Domnului, cum au spus-o şi cei doi papi ai Romei care ne-au vizitat.

Duminică mi-au murit doi prieteni dragi, Ivan Patzaichin și Ion Caramitru. Îmi așteptam moartea mea. De un an și jumătate am amuțit. Mâinile și picioarele, coordonate de același nerv al vorbirii, nu mă mai ascultă. Mintea fuge în față și eu nu am cum mă ține după ea. Am 73 de ani. Un doctor mi-a mai dat de trăit anul trecut trei luni și jumătate, iar altul trei ani. Boala nu are leac, iar definiția ei nu e limpede. Aș vrea să pot termina biserica, ajutat de ceva vreme și de câțiva credincioși care au simțit că resursele mele financiare de pensionar al Uniunii Scriitorilor se epuizează.

De ce să fiu înmormântat aici, când la câteva sute de metri familia are un cavou? Pe 7000 de metri pătrați câți are acest conac muzeu, între patru meri încape și o cruce simplă și un mormânt în iarbă al poetului. Nu în Biserică. Acolo sunt Maica Domnului și Cerescul ei Fiu.

Aici m-am născut. Aici vreau să rămân dacă tot m-am întors după o viață de gazetărit și colindat pământul.

Casa, devenită Muzeu, are o istorie tragică. Bunicul meu de tată, Victor Avramescu, după patru ani de război, incluzând participarea ca soldat la luptele de la Mărășești, a venit cu solda întreagă. Cu acei bani a cumpărat, el fiind fiu de văduvă săracă, ruina unei case deținute de o doctoriță care a plecat la Paris. Ruina a redevenit conac. Pe frontispiciu – e tot ce a rămas întreg din munca lui – scrie V.N. Avramescu, 1923. De ce? Au venit rușii, cu ai noștri din Divizia ”Tudor Vladimirescu”, și l-au găsit pe bunicul primar liberal și dușman al poporului, bun de Canal. Refăcuse, pe cheltuiala lui, Biserica Sfântul Andrei de peste drum, donase clădirea primăriei ”obștii”, nu partidului lui. Făcuse cu spirit gospodăresc rar multe pentru sat. A murit de inimă fără a mai îndura umilințele pușcăriei politice.

Conacul a ajuns casa de oaspeți și chefuri a instructorului de partid și un păgubos ceape după ce ai mei au fost dați afară. În 50 de ani, casa care avea o anexă cu grinzi din șine de cale ferată din vremea lui Carol I a redevenit ruină. E ceea ce am preluat eu și am adus la minunea de azi, fără un leu de la stat. Niciun ministru al Culturii nu a vizitat Muzeul Pietrei, ci doar personalități de vârf din cultură, știință, diplomație.

Nu se poate ce ceri!. Știu că se poate. Voi fi o piatră între cele trei mii de pietre din cerul de iarbă, oglindă a cerului înstelat de sus. Copiii care vin atrași de mere și cireșe vor intra și în Biserică, mai ales că doi meri au rămas în naos și le voi da lumină spre a rămâne vii.

Am înțeles că trebuie să aprobe și statul ca nu cumva să stric monumente istorice prin crucea mea din iarbă. Eu am adunat din gârle monumente și am salvat ceea ce statul distruge prin indiferență.

Faceți, Părinte, această dezlegare fiindcă vă e în putere. Doamne ajută!