Lucian AVRAMESCU

Sigur că dragostea de profesie a rămas întreagă, firește că iubirea de bolnav nu a fost ajustată la acest mare profesionist al medicinei românești de care mă leagă o prietenie veche. Dar ceva l-a dezamăgit la mulți confrați. Și aș extrage din discuția mea de ieri cu profesorul universitar doctor Dorin Sarafoleanu o propoziție: Prea mare obsesia banului!

Am părăsit o săptămână Sângeru, împins de ai mei să mai trec pe la un doctor, să mai fac o analiză, dar m-am încăpățânat să stau legat de stâlpul de piatră al Bisericii din Livadă, pe care o clădesc cu migală, să-mi văd de buni zorii mei pentru amicii virtuali care au devenit, unii dintre ei, palpabili. Ce să-mi mai facă doctorii dacă boala mea e fără leac?

Dorin Sarafoleanu e sprinten la minte și mișcări, la peste optzeci de ani, ca de când îl știu. Timpul trece pe lângă el fără să-l atingă. A ticluit cu Giorgiana să ajungem înainte cu o oră de a-și începe programul la clinica ORL pe care o deține vizavi de Televiziune, în Dorobanți. Într-o anexă alveolară care nu era, afară, la mese, câțiva pacienți, sosiți mai devreme, completează fișele impuse de pandemie. Facem și noi același lucru, cu toate că o doamnă împachetată în halat albastru, care ne anunțase că profesorul ne așteaptă, s-a arătat dispusă să scrie ea mai iute fișele. Le-a scris soția.

Ne-am îmbrățișat, prin măști, și profesorul are prilejul să mă cântărească iute, în premieră, mut, fiindcă ultima oară când ne-am văzut eram o ființă cuvântătoare. Nu pare nemulțumit decât de mersul meu în cârjă și mă atenționează că omul are o inimă, un ficat, dar o cifră impresionantă de mușchi. Suntem plămădiți spre a ne mișca și primul sfat a fost să nu uit să fac zilnic pași. În cârjă cu un băț sau în trei crăcane. Greu, chinuit, dar nu uita mișcarea. Ești bine clădit, Giorgiana te hrănește bine, ceea ce se vede, așa că de aici plecăm. Miș-ca-re! Boala asta uită mușchii. Noi n-avem voie să-i uităm.

Luciana unde e? Ne așteaptă afară, zice soața. Profesorul iese pe ușa cabinetului în viteză și-mi strigă pe nume copila cu o voce caldă și energică. La aparția ei nu-și poate ascunde uimirea. Erai, când te știu, cam atât, și arată cu palma cam un sfert din ce e fiica mea cea mică azi, mai înaltă ca maică-sa și aproape cât mine. Dă telefoane la o farmacistă să-mi procure un aparat care-mi face la nevoie nu știu ce eliberare în gât, scrie o rețetă, o vede și pe Giorgiana, suspectă de o prealergie la buruieni, vorbim, eu acoperind niște formulare de rețete cu scrisul meu chimic și lăbărțat.

Ce face nepotul? – întreb pe spatele unei rețete. A intrat la medicină și a terminat anul întăi fără să-și vadă la față colegii. Să faci anatomie on-line? Poți imagina așa ceva?

La o discuție a noastră (mi-o amintesc foarte bine), apăra medicii de agresiunea presei. Ei, află că nu-i mai apăr. Trăim vremuri apăsătoare, iar medicii vorbesc prea mult despre bani și prea puțin despre necunoscutele grele ale profesiei. Ceva se schimbă urât în lumea în care trăim.

Și totuși nepotul, a treia generație de sarafoleni medici, în care bunicul a deschis marea școală de ORL românească, merge pe drumul înaintașilor.

Ne despărțim glumind. Ești frumoasă, îi spune Lucianei. O să-i vorbesc nepotului meu despre tine.

Afară e cald. O altfel de căldură decât cea de la Sângeru. Soarele rumenește pietricelele ieșite din asfalt, iar eu parcurg un București de care multe din cele legate s-au dezlegat, dar unele amintiri încă surâd.

Buni zori și să aveți o zi cu belșug de lumină în suflet, prieteni!