Lucian AVRAMESCU

Buni zori, prieteni, vouă care ați deprins minunea și tainele lumii. Tăcerea mea învelește prunii, se dizolvă în arborii care au decedat în văzduhul lipsit de strălucire și pare mâhnită, fiindcă m-am trezit dintr-un vis care nu e vis.

Pe o stradă din București, trei fetițe de 12 – 15 ani fumează gălăgios și energic în fața unei cofetării. Sunt de vârsta gimnaziului, iar părinții le-au dat drumul de acasă îngrijite, adică în haine ale vremii, urâte, cu rupturi strategice în genunchi, dar curate. Scuipă un fel de coji de semințe, din ambalaje cu etichetă strălucitoare, peste trupul amorf al nebunei cartierului. Nebuna stă chircită în granița asfaltului. A mai trecut o iarnă peste ea, iar alături începe verdele trezit al unei mici grădini de bloc. Pantoful uneie din fete îi pipăie nasul și râde strident. Toate trei vâră cu sârg o anatomie care nu-i a lor în gura nebunei, apoi, ca într-o horă isterică, și-o distribuie una alteia, între două fumuri de țigară. Cuvântul, din patru litere, e îngroșat de vocile lor care împrumută o virilitate care nu se asortează cu nimic. Nebuna așteaptă cu vechea ei privire speriată ca fetele să plece. Pleacă nu înainte ca una, cea mai sfrijită, să-i dea un șut ca pantoful sport în coaste. Icnetul nebunei se stinge încet, acompaniind gălăgia în exces, făcută pentru ca strada să ia cunoștință, să afle și să vadă că există, avem, o nouă generație.

Păstrez de acolo ochii tulburi ai unei fetițe care ar fi putut străluci de inteligență, cultură chiar, bun-simț. De ce erau cenușii acei ochi de copilă?

De ceva vreme, din balconul unde stau uneori și citesc, privesc șoseaua. Trec oameni cu îngândurări și treburi, dar și destui gură cască. Trec, de când școala s-a prefăcut că a redevenit școală, pâlcuri febrile de adolescenți. Pe o fată de 15 ani o știu fiindcă a fost de multe ori la noi în curte. Privirea ei – m-a șocat asta de la început – e rea și tulbure, ca a fetei care izbea cu piciorul coastele nebunei din Colentina. Nu spune niciodată bună ziua. Privirea fură pieziș aerul, nimicul îi populează copilăria. Împrejurimile de care e străină nu-i comunică înfiorări. ”Gașca” ei nu diferă, prin abundența nocivă care iese, mai ales la fete, din gât, de ce culesesem la oraș. Telefonul din mâini e oracolul, mândria, sensul unic al unei existențe fără orizont. N-am văzut cărți – sunt probabil doar în marsupiile celor mici. Toate visează mașini ”bengoase” și să plece afară. Ca să ce? Milioanele lor de telefoane mobile întrețin gloria unui ”vlogăr”, așa înțeleg că se cheamă nulitatea unui țâști-băști care-și propune să nimicească ”generația depășită”. Învățăceii, care dorm cu poza lui sub cap, nu știu dacă se trag din Decebal și Traian, nu s-au obosit să afle cine-i Brâncuși și nu pricep Miorița, n-au citit niciodată Eminescu, iar lumea e un foșnet de bani.

Fiecare generație a găsit-o, pe cea dinainte, expirată. De la Pitagora și Homer încoace, valurile tinere au primenit și îmbogățit cu ceva corola de minuni a lumii, punând ceva în loc. E prima oară în istorie când vine o generație care nu vrea să pună nimic în loc. Goală de suflet, agresivă, ea se împrăștie pe pământul de pe care și-a luat mâinile Dumnezeu. Cei câțiva tineri cu ambiții și strălucire vor fi scufundați în tenebrele ochilor tulburi, ale valurilor care vin de niciunde și nu duc nicăieri. Ce-i de făcut? Nu mai e nimic de făcut.

Să aveți o zi luminoasă, cei care sunteți încă pe scena cu oameni a lumii, înainte ca neantul să ia totul în stăpânire, punând poprire pe vis, amintiri și morminte.