Lucian AVRAMESCU

Falimentul şcolii a fost, cică, întrerupt, după ce la Cotroceni, Sfatul Înţelepţilor, împrumutat de la triburile malgaşe, a luat o decizie surprinzătoare pe care o știam de două săptămâni. Ne-o spusese președintele însuși, care n-a cutezat să se contrazică, intimidat de făptura sa musculoasă autodescoperită în oglinda albă a munților, unde mai marele de la Cotroceni a purces imediat după incendiul de la Balș să-și amelioreze situația depresivă. Nu-i ușor să te afli în apropierea locului unde s-a petrecut carbonizarea unor concetățeni și să mai și transmiți condoleanțe, împărtășind suferința rudelor apropiate și îndepărtate. Pe o rețetă exersată, cei de la ”Balș” au fost făcuți jumări de o neglijență colectivă.

Vindecat de aerul montan, președintele s-a întors la Palat, unde s-a autoconfirmat în fața unor martori muți de admirație – deschidem școlile. A fost ca un Sesam deschide-te, din basmul arab cu Ali Baba și cei 40 de hoți, fiindcă în toate magaziile sătești cu closet în curte sau intern, pentru uzul de pipi al dăscălimii, cu cheia la director, s-a pornit, ca-n Scrisoarea III eminesciană, ”Ce mai freamăt, ce mai zbucium”. Bucuria ”școlerilor” e mare, iar tristețea reîntâlnirii cu profesorul de fizică, cel care ține, prin repetiție, lecții admirative despre autoturismul personal, căruia i-a schimbat o bujie, este acoperită de forfota entuziastă de a se revedea. Gata, școala iese din faliment.

O fi bine, o fi rău? Statisticile nu sunt făcute de Pieleanu, prin sondaj telefonic, ci prin cifre rezultate din cercetări oficiale. Acest ”oficial”, pus zilnic la coada anunțului ultimativ – ”credeți doar în sursele oficiale”, arată că nu ne mai îmbolnăvim de coronavirus decât pe sărite, iar tulpina sau rădăcina engleză n-a ajuns la noi decât la Giurgiu, Vâlcea, Cluj, Timișoara și un pic mai mult la București. De altfel, Capitala, aflată într-o culoare de cod virusologic nedefinită, galben spre indigo sau portocaliu, dă liber spre igienicul tramvai doar pruncilor despărțiți recent de biberon. Cei care – unii dintre ei – trag iarbă pe nas stau încă acasă, suportând lipsa priceperilor electronice ale babacilor rămași cu apucături din vremea când se citea unul numit Shakespeare, în traducere liberă Scuturălance.

Gata! Se împrimăvărează o bucățică de Europă, fiindcă alte câteva hălci rămân îniernate în carantine sub presiunea frigului englez. O fi bine, o fi rău? Eu rămân priponit moromețian în îndoieli și zic, pentru mine doar, că e bine-rău. Scriu, ușor săltăreț, spre a nu strica o bucurie care sper să dureze.

Să aveți o zi luminoasă și deie Sfântul să nu ne trezim peste două săptămâni cu copiii retrimiși la domiciliu, unde mamele grijulii le vor dezinfecta ghiozdanul, dimpreună cu clanța ușii.

Buni zori! Să ne revedem veseli, prieteni!