Lucian AVRAMESCU

Un mesaj, primit azi noapte în telefon, mă înștiințează că a murit o femeie pe care am prețuit-o și admirat-o mult, Viorica Ionescu Quintus. S-a stins.

Ultima oară m-a sunat coana Viorica – așa îi ziceam – să mă laude pentru un articol din Ziarul Prahova, la care era abonată și unde eu scriu de o veșnicie, acum câteva luni. De la moartea lui nea Mircea s-a așternut o tăcere între noi, mai ales de când eu am tăcut de tot, iar mesaje nu trimit decât de răspuns. Era un articol în care făceam harcea parcea un liberal căruia nu-i mai ajungeai la nas. Bine i-ai făcut! – mi-a zis liberala. Fiecare om se naște cu un mic pesedist în el, scriam eu. Trebuie domolit de mic că altfel, dacă apucă să se facă mare…  Mă rog!

”Nu mai sunt liberalii de altădată!”, a oftat coana Viorica.

”Ce faci, zic, cum mai ești?” ”Cum să fiu, măi Lucică! De când s-a prăpădit Mircea, îmi socotesc singurătatea pe zile și aștept să plec la el”.

În casa lor din Ploiești, am văzut – cele mai multe fiind moștenite de la Gheorghe Ionescu, bunic al lui nea Mircea, primar al Ploieștilor, și mare iubitor de artă – cele mai multe tablouri de valoare, Grigorescu, Luchian, Iser. Casa lor, ca un vagon, desenată pe lung, era o mare bibliotecă și un muzeu de artă. Se retrăseseră aici, în casa Vioricăi, după ce casa din centru, a Quintușilor, devenită azi Muzeu al Artei, fusese confiscate, iar nea Mircea trimis la Canal ca dușman al noii orânduiri. Când a putut s-o revendice n-a mai vrut, dăruind-o, ca muzeu, municipalității.

Coana Viorica nu era o femeie frumoasă în sensul în care înțelegem frumusețea ca la Marioara Voiculescu, cu care a fost însurat o lună tatăl lui nea Mircea, dar a prins-o goală, repetând o scenă de amor, ”pentru teatru”, cu un amant, în patul conjugal, ci avea pe chip un rafinament de zâmbet al Giocondei, o distincție de femeie educată, un ceva al ei, rar azi. Nea Mircea, epigramist de mare spontaneitate, mai trăgea cu ochiul la câte o duduie când ne lansam reciproc cărți și nu-i mai termina de scris autograful, dar tot la Viorica lui se întorcea.

Voi relata două momente din viața lor pe care le știu direct. M-am întâlnit cu coana Viorica pe o străduță din Ploiești, cărând de la piață două sacoșe grele cu cartofi, cu verdețuri, cu ce îndesase ea acolo pentru bucătărie. Le-a lăsat jos să ne îmbrățișăm și să schimbăm o vorbă. Ea se găsise neam cu mine, prin tata, dar eu nu mai aveam cum să mă consult cu ai mei, duși toți.

”Păi bine, zic, faci de rușine democrația! Nea Mircea un ditamai președinte de partid și șef al Senatului și nevastă-sa face munca pe care orice nevastă de ajuns o transferă sepepistului! Păi se poate!” – mă arăt eu indignat.

”Lucică, zice, am și eu două mâini, cum să-mi facă mie altcineva piața?!”

A doua oară, când l-au găsit pe nea Mircea ”turnător la Securitate”, am aflat-o zguduită de plâns. ”Cum să fie Mircea, care a cărat roaba la Canal, securist?” Și Viorica fusese arestată niște luni, după 44, fiindcă și ea activa la tineret, în partidul liberalilor. Potolește-te, i-am zis, fiindcă asta e regula. Cei care au înfundat pușcăriile comuniste, bătuți la tălpi și puși să bea urina gardienilor, sunt găsiți ”colaboratori”, iar ghiolbanii făcuți cu patru clase generali în vremea lui Stalin sunt azi pensionari de lux, miniștri sau eroi ai revoluției.

A fost un moment cumplit pentru biata Viorica Ionescu Quintus.

Azi aflu că i s-a împlinit dorința de a pleca după soțul pe care l-a iubit, cum doar femeile știu uneori iubi, cu devotament, credință, mândrie, la bătrânețe ocupându-se de junghiurile lui, fiindcă ea era mai tânără cu vreo zece ani.

Fie-ți țărâna ușoară, coană Viorica! Nu pot merge la înmormântarea ta, fiindcă cei care ne știu apropiați ar aștepta de la mine un cuvânt de rămas bun rostit pe marginea gropii, iar la mine vorbele prin grai s-au dus.