Lucian AVRAMESCU

Citesc la București mai mult decât la Sângeru, cu toate că în ambele locuințe bibliotecile sunt egale, acoperind niște pereți. Căutam ”Ciuma”, romanul lui Camus, și am dat de ”Exilul și împărăția”, carte de eseuri și nuvele pe care am citit-o de mai multe ori. Aici am o ediție apărută în Biblioteca pentru toți, în 1968. Data trecută, cât am stat în Capitală, căutând prin spitale explicații la progresiva mea amuțire, am lăsat cartea pe noptieră, la o filă a nuvelei ”Căderea”. Mai aveam o sută de pagini de recitit, fiindcă marele francez algerian mi-a fost drag din adolescență, scriitura lui deșteptând în mine emoții și obligându-mi gândul să umble.
Mi-o aminteam vag, fiindcă și calitatea de a uita privește des printre zăbrelele minții noastre. Mi-am amintit-o când eroul povestirii, un fel de avocat hahaleră, care vorbește neîncetat, amintește întâmplarea care îl urmăreşte tragic până pe patul de moarte și umanizează o superficialitate trândavă. Iată punctul de răscruce a vieții lui.

Trecea noaptea, tânăr și în putere, pe un pod al Senei, venind pesemne de la o femeie și mergând la alta, fiindcă eroul trăiește o perioadă de erotism deșănțat. Femeia e un experiment cel mai adesea eșuat, el fiind capabil doar să facă sex, nu să și iubească. Alege târfe de bordel, iar din pricina asta ele nu au niciodată nume. Doar femeia pe care o învelești în iubire are nume, ceea ce lui nu i se întâmplă niciodată.

Era o vreme întunecată și umedă, iar la balustrada podului de peste Sena observă sprijinită o fată. Fluviul care este artera cea mai puternică de apă a Parisului își vedea liniștit și monstruos de drumul lui întunecat. Merge mai departe, reținând silueta acelei fete și ceafa ei umedă, cu bucle care s-au estompat repede în întuneric.

Ajuns, eroul lui Camus, la capătul îndepărtat al podului, aude o izbitură nefiresc de puternică în apă și un țipăt. Apoi liniștea s-a așezat deplină peste pod, peste apa care ducea la vale un trup pe care el n-a avut îndrăznela și voința să-l caute. Gestul eroic era inutil, apa rece, întunericul de nepătruns, așa că și-a văzut de drum, mulțumit de explicații. Întâmplarea nu-i dă însă pace judecătorului penitent meditativ și flușturatic, care nu punea mare preț nici pe viață, nici pe dragoste, bucurându-se cu o indiferență lacomă de toate. Murind, povestește unor interlocutori imaginari – e ca o spovedanie – scena acelei nopți și ar vrea ca totul să se petreacă de la început, iar el să salveze viața sinucigașei.

Am rămas pe gânduri mult. Seara în București are catifelarea burzuluită a unui oraș fără căpătâi, ca un poem dadaist. Ziua a pus la încercare priceperile mele de a ieși iute din capcanele de mașini, ceea ce a făcut să primesc, nu o dată, lauda că merg ca un taximetrist, de parcă pilotatul prin Capitală ar fi profesia mea. Am văzut de câteva ori și Dâmbovița, ocolită de sinucigași cu toate că avem un procent mai mare decât oricând de oameni care-și pun capăt zilelor.

Apa, regularizată în vremea Împușcatului, curge subțire pe șoseaua şanţului ei asfaltat în care nu se pot îneca nici broaștele, trece prin Piața Unirii nevăzută, pe sub Metrou sau peste Metrou, are o semeție prietenoasă.

De pe un bloc-cămin al Universității s-a aruncat în gol cea mai deșteaptă fată a liceului din Vălenii de Munte, cu mama franțuzoaică și tatăl din zona noastră, colega mea de la clasa de uman. Anca, devenită studentă la filologie, iubea un doctor din Tulcea, însurat, care – auzind că e însărcinată – a dat bir cu fugiții, iar ea a decis, într-un moment de depresie cumplită, să pună punct la toate.

Orașule mare, câte pitești în tine, mai multă iubire, dar și morții îi faci loc cu o excesivă și darnică politețe.

Am salvat, la Sângeru, adolescent fiind, un copil din bulboana apelor Cricovului. Nu înotam foarte bine, dar îmi amintesc că nu am ezitat o clipă să sar după el. L-am înviat greu, plămânii lui absorbiseră multă apă. A fost un noroc și o victorie a vieții. Dar o amărăciune fără leac stă în mine. Pe tata îl puteam salva, venise la Vâlcea unde eram ziarist, îl dăduseră afară din slujbă, iar mama, pentru a-și proteja munca de dascăl, a divorțat de ”fiul de chiabur”. Tata, unul din cei trei fii ai eroului de la Mărășești, hăituit de statul totalitar, întâmpinând și opoziția inexplicabilă a fostei mele soațe care avea în plan să-și aducă propriii părinți acolo, ceea ce s-a și petrecut, a găsit de cuviință să pună punct. Punct a pus, cu scrisul lui impecabil, și unei scrisori testamentare pe care mi-a lăsat-o mie să-l reprezint și să mă ocup de tot ce lăsase neterminat. Bietul tata și chinuitoarea mea lașitate care s-a arătat incapabilă de a ghici fatalitatea!

Am scris aseară aceste rânduri, pornind de la o lectură veche, venită în reluare acum, cu forţa unei surprize în care cineva, autorul, dizolvat în personajul său, glumește cu tristețe.

Ziua mă mai ține și azi în București, spre a vedea fabrica unui prieten care își ține pe tușă șaizeci de muncitori, cu toate că ar putea produce un puternic dezinfectant, cerut și de cabinetele de chirurgie, verificat și răsverificat, dar nu primește aprobare de șase luni de la birocrația hrăpăreață a unui Institut de Medicină care are interesul să vândă scump stocurile unor acoliți. Mut, am încă puterea de a mă documenta. Și chiar de a scrie. Am treabă, iar dacă ancheta e grea, mai rămân o zi în forfota orașului care găzduiește cea mai mare candoare și cea mai experimentată și mizeră hoție, să dezleg unde-i mișelia.

Nu s-a luminat încă. În București zorii se strecoară printre blocuri, iar lumina, de un albastru străveziu, nu ajunge pentru a colora un cer mereu pe jumătate. Florăreasa tânără încă nu s-a arătat să pună în ordine stivele proaspete de crizanteme, scoase dintr-o dubă albă. Cele două clopotnițe de piatră ale țâțelor ei împlinesc un ritual în care gingășia se exprimă prin forță și te întrebi cum de bluza subțire, purtată fără frison în răcoarea dimineții, nu pocnește.

Buni zori, prieteni, și să ne revedem prin paginile de confesiuni care nu aduc mereu voie bună. Să aveți o zi frumoasă!

24 septembrie 2020