Lucian AVRAMESCU

Sunt zile în care faci ochi într-un abur derutant și ușor tâmp, ca după o beție, cu toate că aseară m-am culcat la ora zero, ca mereu, iar somnul a fost lung și întreg ca de când mă știu. Cinci ore, biologia mea scălâmbă, fiindcă și-a pierdut vocea, ca pe un portofel (găsitorului recompensă!) pare mulțumită de această, pentru unii, scurtă dezertare în neant. Cred că în București e nor, castanii de la geam dormitează pe o rână, doamna blondă încă nu și-a scos cățelul să ude mașinile din parcare, marcându-și teritoriul în care virilitatea lui se exprimă autoritar, cu un picior din spate suit până la un sfert din înâlțimea jenții. Ziua de 13 august nu uruie încă, doar departe se aude un sunet constant, ca trecerea monotonă a unui divizion de lăcuste.

Mă gândesc, habar nu am de ce, la Arthur Rimbaud și la dubla lui moarte. A murit subit ca poet. Era faimos, Parisul îl trata ca pe un puști minune, scria năstrușnic. Apoi s-a făcut brusc negustor de piei de animale și de arme prin țări exotice. Poetul nu rămăsese, pentru noua sa vocație, nici măcar un reziduu de amintire, iar gloria, la ce folos!? Rimbaud se stingea la 37 de ani fără să se îmbogățească din vânzarea de piei de crocodil în Europa și de arme în Abisinia și Senegal. Era a doua moarte, la fel de neașteptată ca prima. Moartea poetului a fost consemnată de literatura franceză care a suspinat. Moartea comerciantului de pușcoace a trecut neobservată, iar pe crucea lui cică este scris doar numele și îndeletnicirea ultimă – negustor.

Mă gândesc că se poate trăi în mai multe feluri și se poate muri o singură dată. Iată că poetul simbolist francez mă contrazice. Am și eu un coleg, cu doi ani mai mic, decedat ca poet și prosper ca proprietar de cârciumă sau de cârciumi. A doua îndeletnicire îl menține vioi și prosper. Fie-i țărîna ușoară poetului!

Umblând ieri prin București, cu un popas de două ore la televiziune, unde mă mai știu portarii și regizorii de platou și unde m-am lăsat controlat la intrare nu de pușcă, ci de temperatură, am constatat o rigoare apoape nemțească a purtării măștii, nume protector de amendă dacă-ți lipsește, și fală a golănimii care umblă ”la mișto”, cu ea învârtită pe bățul deștului arătător. Am auzit fără voie și discursuri politic-propagandistice despre crima de a umbla ”cu botniță” și despre coronavirusul care nu există și e doar o conspirație pentru reinstaurarea dictaturii căzute în 89. Pe alocuri, aglomerația de țuțări care proclamau inexistența virusului ucigaș este atât de mare, încât m-am întrebat îngrozit dacă nu suntem cumva un popor de idioți care nu merită nici măcar o pandemie.

În rest, Capitala e florală în parcuri și mucedă pe o străduță care leagă autostrada pe care vin eu de la Ploiești, și unde stau în mașină o oră. Edilii fac de multă vreme ceva care ar putea fi un pasaj, dar evoluția marii investiții edilitare e în comă profundă. Zeci de buldozere dormitează ziua în amiaza mare, iar tu stai înțepenit într-o coadă să ieși pe lângă Parcul Plumbuita în Colentina. De la Ploiești la București am făcut 27 de minute. Aici am stat dublu, pe câteva sute de metri. Rețin singurul semn al existenței unor constructori în trecerea pe lângă geamul meu a unui șir de patru salopete cu căști de protecție ca niște cupole de catedrală aplicate peste chipuri triste, obosite de ceva, nu de acel șantier din dreapta. Un muncitor, m-a șocat, avea o culoare a feței vânătă, trăgea greu în urma celorlalți de niște papuci rupți, în contrast cu armura care-i acoperea capul și se vedea că respiră greu nu doar pentru că aerul Bucureștilor nu e condiționat decât de praf. Și omul ăsta va muri. O singură dată, nu ca Arthur Rimbaud care a murit de două ori.

De când scriu, zorii s-au făcut dimineață, lumina penetrează cu acul ei argintiu prin perdele și mă pregătesc să descopăr un București al studențiilor mele, cu femei care, pe străzi, te priveau în ochi, bucurie trecătoare pe care ne-o dăruiam unul altuia. Erau vremurile în care frumoșii ochi ai femeilor de aici nu fuseseră capturați de sultanul telefonului, care-și multiplică zilnic haremul, construind o lugubră înstrăinare a oamei de om. Distanțare socială? Da, ea e unica rezolvată, cu asupra de măsură. Și când se izbesc din greșeală unul de altul, oamenii se află la kilometri depărtare, fiecare locuindu-și fericit neantul.

Să aveți o zi minunată, așa cum v-o doriți și v-o doresc.