Lucian AVRAMESCU

S-a sfârşit crâncena carantină! Carantina cea dureroasă. Cea mai umilitoare pentru spiritul liber, tânăr, vital al nației, obligat să îndure închiderea monstruoasă a cârciumii.

În sfârșit, respiră ozonul frățietății terasele, singurul inconvenient fiind acela că o vreme nu poți ciocni o halbă cu cel de la masa vecină decât dacă ai mâini de doi metri. Dar curând se va termina, printr-o revoluție, și cu asta!

Soția, de meserie jurnalist, se uită la emisiunile de știri pe care, vrând, nevrând, le văd și eu. Subiectul, din zori și până noaptea târziu, e terasa.

Subiectul dramatic, mi se pare mie, e cel american. Un imbecil de polițist, cu vocație de asasin, rămas din vechiul Ku Klux Klan, a sugrumat în văzul planetei un cetățean afroamerican. America a luat foc. A reînceput războiul de eliberare a sclavilor. S-a sunat goarna celui de al doilea război de secesiune. Planeta a luat foc. Și eu am luat foc când am văzut netrebnicia aia ucigașă, dar ce s-a petrecut mai departe și se va petrece va aduce multe alte decese prin înjunghiere și ștrangulare. Ăla trebuie judecat, băgat la pușcărie pe viață, dar nu trebuie omorâtă pentru asta lumea cu totul.

Afroamaricanii, pe care i-am văzut în cartierul negru Harlem din New York, trebuie să demonstreze că pe drept au ieșit din sclavie, iar eroii lor au crezut în lege. Asasinii nu pot fi pedepsiți înjunghiind oameni fără vină. În demonstrația lor mă înscriu și eu, dar fără să dau foc magazinelor, limuzinelor, caselor.

Polițiștii din SUA nu se simt prea bine decât în filme. Unui ofițer i-a fost tăiat gâtul cu o custură. Era dintre cei care condamnau asasinatul comis de un subaltern în uniformă. Președintele SUA doar stă cu gura căscată spre cer, se face că nu vede nimic, chiar dacă a fost îndesat de câteva ori în buncăr.
Eu cred că imbecilul ăla de polițist stătea și cu piciorul pe gâtul lui tătâne-său, chiar dacă era alb. În rest, la noi, toate știrile sunt despre terase.

De zile și săptămâni în România se dă, inclusiv în Parlament, bătălia pentru cârciumi. Cine deschide primul cârciumile – am aflat că avem câteva zeci de mii doar în București – are votul cetățeanului român, eliberat din sclavagism. La toate alegerile va fi votat cu ambele mâini.

N-am văzut niciun politician revoltat că au stat închise bibliotecile, chiar dacă ele suferă o pandemie de mai lungă durată, și nici cetățeni rupți de mânie că pot cumpăra cărți doar online, iar Lacul Lebedelor îl pot revedea doar la televizor, pe un program care nu mai există. Nici revoltații că moare economia nu-s la fel de numeroși ca revoltații că moare restaurantul.

S-a dat liber, în sfârșit, la terase. Mai tare ca votul universal, televiziunile anunță marea înghesuială la șpriț ca pe o victorie a democrației, de 1 iunie, pe Litoral.

Nu-s un tip nebăutor. În viața mea am făcut destule trăznăi la cârciumă. Am recitat, nu pentru că o făcuse înaintea mea Esenin, pe masa petrecerii, poezii.

M-am bătut cu unul la Uniunea Scriitorilor, în crâșma de pe Victoriei, singurul loc unde se vedeau la meclă, de aproape, scriitorii. Atunci a stat de vorbă cu mine Eugen Jebeleanu, din astă pricină țin minte întâmplarea, felicitându-mă că l-am anulat  pe ăla care m-a somat să-i plătesc consumația, când eu stăteam liniștit la o altă masă, și nu-l știam. Mi-a dat și cu o carte a lui peste ureche. L-am introdus, cu un pumn, cu capul în soba de teracotă a Uniunii și n-am văzut decât seara, acasă, că butonul cămășii îmi intrase sub piele la mâna cu care îmi făcusem dreptate.

Terorizează toată scriitorimea, mi-a spus, parcă eliberat de un coșmar, marele, pe atunci, Jebeleanu. E o nenorocire pentru scriitorii în vârstă cărora le cere pensia (eu aveam 25 de ani!). De frică, toți îl plătesc. Trebuie să-l excludem din Uniune, iar faptul că te-a atacat pe dumneata fără să-i faci nimic e un argument.

Excludeți-l, maestre, i-am zis, dar pe mine nu contați! Eu l-am exclus din poziția de derbedeu (am avut dreptate fiindcă ani lungi respectivul m-a salutat cu reverență chiar dacă era pe partea ailaltă a străzii). Restul, maestre, nu mă interesează, așa cum nu m-au interesat niciodată intrigile și alegerile în Uniune, în afară de cotizația pe care mi-am plătit-o disciplinat.

Nu sunt virgin, cu alte cuvinte, la viața în libertate a crâșmei, chiar dacă ea a confirmat bețivi și a omorât scriitori. Dar încheierea restricțiilor legate de nenorocita asta de pandemie, sărbătorită, ca victoria de la Plevna, doar prin deschiderea teraselor, mi se pare degradantă pentru spiritul unei nații.
Înțeleg că tot poporul tânăr a fost două luni și ceva orfan de terase. Socializarea, prin închiderea bodegii, a devenit atentat la dragoste și democrație.

Înțeleg că ăia de au murit, cei mai mulți de vârstă mai răsărită, ca mine, sunt dușmani ai spiritului tânăr, iar moartea lor, ca o izbăvire, trebuia oricum să se petreacă.

Trăiască, în consecință, eliberarea teraselor! Bastilia principalei restricții a căzut! Bieții cărciumari, care vindeau poșircă plus coloranți pe post de băutură aleasă, își vor recupera rapid averile care oricum n-au avut de suferit, fiindcă inclusiv în Chicago, prohibiția a fost biruită de Al Capone.