Tiberiu AVRAM

Vă scriu, dragi guvernanți, în numele a zeci de mii de oameni. Vă scriu de aici, din  Lombardia României. Din Suceava. La începutul pandemiei vă scriam din Bucovina. Așa era cunoscută atunci această zonă, acest colț de rai. Bucovina. După puțin timp, colegii din presă au botezat-o Lombardia. Plastic. Original. Chiar înfiorător la un anumit moment. E treaba lor. Își fac meseria. Doar că am devenit, cu complicitatea lor, sperietoarea României.

Dar nu e vina noastră, a celor mulți. Nu noi am intrat relaxați în Spitalul Județean, la începutul lui martie, medici fiind și venind din concediu din Italia. Poate chiar din Lombardia. Dar nici nu mai contează asta, a cui e vina. Pentru noi, sucevenii carantinați, chiar nu mai contează cine e vinovat. Căci noi, noi toți, suntem deja vinovați în ochii celorlalți români. Suntem un fel de ciumă a României.

La vreo săptămână după ce am intrat în carantină, un amic din Gura Humorului a mers într-un oraș din centrul țării, cu mașina, în interes de serviciu. A oprit la un moment dat la marginea unui cartier ai cărui locuitori majoritari sunt de o anumită etnie. În câteva minute a apărut Poliția. Sunaseră locuitorii din cartier, îngrijorați de simplul fapt că o mașină de Suceava a oprit acolo.

După ceva vreme, am văzut la un post central de televiziune un titlu pe banda de jos a ecranului. Spunea că o femeie din alt județ, controloare de bilete, a murit după ce s-a infectat cu COVID, în urma trecerii trenului prin Gara Suceava. Mai contează că prin Suceava, prin Lombardia asta a României, nu trecea pe atunci, de câteva săptămâni, nici un tren care să iasă din granițele județului?

Ieri, am citit o altă știre deșteaptă, pe un ziar online, scrisă de niște băieți care s-au apucat de presă în timpul pandemiei, știre din care am aflat că o comună din județul Buzău a intrat în carantină din cauza virusului adus din Suceava. Un bărbat de acolo ar fi fost în piață la Suceava, să vândă produse agricole și, ce să vezi, când să plece spre casă, s-a infectat. Nici o autoritate medicală nu spune că virusul a fost luat din Suceava, putea să-l ia și dintr-un pom, aflat în vreo parcare în care a oprit pe drumul de întoarcere. Am fost rău, îmi cer scuze. Dar nu mai pot să rabd când văd că tot ce e rău în materie de Covid-19 în țara asta este legat de Suceava. De Lombardia României.

Și, totuși, oricât de revoltat aș fi, cei care ne arată cu degetul au oarece dreptate. Toți suntem vinovați, noi, toți lombardienii ăștia din „nordul sălbatic” (altă etichetă isteață pusă Sucevei). La noi, oamenii care nu s-au văzut de ceva vreme, când se întâlnesc nu-și dau doar mâna. Se strâng în brațe. Se sărută pe obraji. Așa suntem noi. Noi, cei de aici, din Bucovina, din Suceava. Suntem mai calzi, mai iubitori de oameni. Dar ne-am învățat lecția, să știți. Acum, când ne întâlnim, ne salutăm de la distanță, nu ne atingem nici măcar mănușile. Ne doare sufletul, parcă plânge ceva în noi, dar suntem oameni cuminți, cei mai mulți dintre noi, și respectăm poruncile vremii. Ne vorbim de după mască și, uneori, simțim cum o lacrimă încearcă să se prelingă pe obraz. E de durere, că stăm lângă oameni dragi și, siliți de reguli, ne ferim să-i atingem, să ne apropiem de ei.

Vedeți că ne-am învățat lecția? Și să știți că, de Paști, nu am fost la biserică. A venit preotul pe la case, a sfințit coșul, ne-a dat lumină, iar noi l-am așteptat cuminți, cu mască și mănuși. Unii dintre noi ne-am aflat în treabă înainte de Paști și am vorbit public despre însemnătatea luminii Învierii. Ne-au înjurat mulți, ne-au spus că vom merge în turmă la slujba Învierii și apoi vom umple spitalele. Nu ne-am pus mintea cu ei. Și nu am fost nici la slujbă, oricât de mult ne-am fi dorit. Iar „Spitalul morții” a început să se golească.

Și asta, pentru că noi, cei de aici, cum vă spuneam, suntem oameni cuminți, care ascultăm poruncile stăpânirii. Suntem oameni cuminți. Și răbdători.  Dar vedeți dumneavoastră, dragi guvernanți (nouă ni-s dragi toți oamenii, să știți), și răbdarea asta a noastră are o limită. Nu mai suportăm carantina. E o povară. Prea mare. Veți introduce starea de alertă. Tot cu restricții, interdicții și reguli stricte. Motivate și justificate, probabil.

La noi, analiza autorităților medicale arată că nu se mai justifică carantina. De ce ați mai menține-o? Pentru noi, cum v-am spus, e o povară. Ne macină creierii, ne omoară mintea. Ridicați, vă rugăm, carantina! Nu vom da buzna, ca bezmeticii, pe străzi. Nu ne vom scoate măștile și le vom arunca în aer ca un semn la biruinței. Nu. Vom rămâne, cei mai mulți dintre noi, aceiași oameni cuminți și respectuoși.

Poate va fi mai bine. Poate va fi mai rău. Doar Dumnezeu știe. Dar, dincolo de interese și orgolii, avem și noi dreptul să fim tratați la fel ca ceilalți români. Iar dreptul acesta ni-l dau cifrele, care nu pot fi contestate. Dreptul acesta ne e dat de evoluția cazurilor de îmbolnăviri din zona carantinată.

Nu cerem milă, ne cerem doar drepturile. Și mai cerem respect. E un cuvânt folosit des la noi, aici, în Lombardia României, în nordul sălbatic. E un cuvânt ce definește modul în care ne primeam noi oaspeții. Și o să-i primim la fel și mai încolo, când toate acestea vor fi trecute. O să-i primim la fel și pe cei care azi ne înjură, care ne pun etichete, care ne arată cu degetul. Că așa suntem noi. Iertători. Și iubitori de oameni.