Tiberiu AVRAM

Pe când eram student, ceea ce se întâmpla în secolul trecut, făcusem, la Iași, o reunire a găștii noastre din Gura Humorului. Ne adunaserăm toți, inclusiv cei care erau studenți la Petroșani sau București. În atmosfera extrem de veselă care ne caracteriza grupul s-a strecurat la un moment dat și un subiect grav. Foarte grav. Auzisem că o apropiată de-a noastră ar avea un prieten în vârstă de 30 de ani. Eram șocați. Un prieten atât de bătrân! Și căutam explicații, pe care nu le găseam sau, dacă le găseam, nu le acceptam. Ultima explicație, încercată de unul dintre băieți, a fost: „Poate e unul plin de bani!”. Se așternuse liniștea, semn că era o variantă pe care, cu durere, o acceptam toți. La un moment dat, însă, nu am să uit niciodată, s-a ridicat unul dintre colegi, student la Petroșani, și a spus: „Băăăi, oricâți bani ar avea, are totuși 30 de ani!!!!” Reacția lui ne-a trezit la realitate. Era clar că nu era vorba de bani, presupusul prieten avea, totuși, 30 de ani! Am abandonat subiectul abia după ce cineva a întrebat dacă informația despre care discutăm e sigură. Nimeni nu a putut să confirme că e așa, iar după câteva zile aveam să aflăm, spre liniștea noastră deplină, că prietenul în cauză avea doar 25 de ani.

După vreo șase ani, într-o dimineață a unei zile oarecare, când mă apropiam de trei decenii de viață și, ce să vezi, persoanele de 30 de ani nu mi se mai păreau deloc a fi bătrâne, am răspuns prompt la telefonul care începuse să sune în redacție. De la celălalt capăt al firului, am auzit vocea unei femei agitate, care voia să vorbească chiar cu mine. M-a întrebat dacă eu am scris articolul „O bătrână de 50 de ani ....”. Nu îmi mai amintesc restul titlului și nici nu mai știu despre ce era vorba în știre. Rețin doar începutul, prima parte a titlului, pe care nu am să-l uit niciodată: „O bătrână de 50 de ani”. I-am răspuns, cu bucurie, că da. Era vremea când oamenii sunau la redacție să își exprime aprecierea pentru un articol sau altul ori pur și simplu să felicite redactorul care l-a scris. În timp ce îi confirmam faptul că sunt autorul știrii, am deschis ziarul să mai arunc o dată o privire peste material. Era în pagina a doua, pe coloană, o știre scurtă, nu cred că avea mai mult de 500 de caractere. Mă întrebam de ce a sunat, pentru că era, din punctul de vedere al redactării, o știre banală până la urmă, pe care putea să o facă și un începător în meserie, iar eu aveam deja, atunci, vreo cinci ani de experiență. Să mă felicite? Nu avea de ce. Să conteste informația? Să aducă ceva completări? Șirul întrebărilor care rulau cu repeziciune în minte mea a fost întrerupt de vocea femeii, care m-a întrebat, încă o dată, dacă eu am scris știrea „O bătrână de 50 de ani ...”. I-am spus din nou că da, ușor nedumerit de faptul că îmi cere o nouă confirmare. Replica ei, venită imediat și cu un ton ridicat, iritat și revoltat, mi-a risipit nu doar nedumerirea, ci mi-a dat și răspuns la întrebările care îmi treceau prin minte cu câteva momente înainte: „Rupea-ți-ai dinții în c...l unei bătrâne de 50 de ani! Nesimțitule!”

Femeia a închis, dar eu am rămas câteva secunde bune cu receptorul la ureche. Eram, la rândul meu, extrem de revoltat. După ce am pus receptorul în furcă, le-am povestit colegilor care erau în redacție convorbirea avută. Aveam atunci 28 de ani, iar colegii mei erau și mai tineri. Am concluzionat toți că femeia care a sunat „trebuie să fie o babă de 50 de ani”. Dar sigur e „o babă nebună”, pentru că nu își acceptă bătrânețea care i-o dau cei 50 de ani.

De curând am împlinit 51 de ani. De la cele două momente evocate în rândurile precedente au trecut ani buni dar, de multă vreme, nu mai împart oamenii în tineri și bătrâni după vârsta lor din buletin. La „Cupa Monitorul”, la tenis, spre exemplu, avem și o categorie de jucători peste 70 de ani. Sunt cel puțin doi a căror condiție fizică îi face invidioși pe cei mult, mult mai tineri. Nu mai zic de jucători de la categoria plus 65 de ani...

Am rememorat cele două întâmplări după ce am citit, în ultima vreme, o mulțime de materiale despre vârsta persoanelor a căror liberă circulație este restricționată la două ore pe zi. Este vorba, așa cum bine știți, despre cei peste 65 de ani. Oare chiar sunt bătrâni?

De curiozitate, m-am uitat la vârstele persoanelor care, bănuiesc, au fost implicate în luarea acestei decizii: Klaus Iohannis (va împlini 60 de ani pe 13 iunie), Ludovic Orban (va împlini 56 de ani pe 25 mai), Raed Arafat (pe 24 mai va împlini 55 de ani), Adrian Streinu-Cercel (63 de ani va face pe 30 august) și, deși nu era ministru la data luări deciziei menționate, Nelu Tătaru (pe 30 septembrie va sărbători 47 de ani).

 Ce chestie! Toți au sub 65 de ani! Nu vreau să spun că hotărârea de a-i obliga pe cei peste 65 de ani să iasă din casă doar între anumite ore e rea. Ar fi fost greu, dacă nu imposibil, de făcut o triere, în funcție de sănătatea fizică, a celor care pot ieși la orice oră și a celor care au voie doar într-un anumit interval orar.

Nu contest hotărârea luată de autorități. Dar mă întrebam și eu, din pură curiozitate, oare persoanele amintite anterior ar fi stabilit aceeași limită de vârstă și același interval orar în cazul în care ar fi avut toți peste 65 de ani și, prin natura funcției lor, nu ar fi putut ieși oriunde și oricând?