Lucian AVRAMESCU

Dorm, așa cum am mai mărturisit, puțin. Nici în liceu nu dormeam cine știe ce. În facultate mai deloc, iar nopțile pierdute cu amărâtul de pocker, în care excelam, se făceau, puse cap la cap, trei, toți cădeau lați, iar eu încă aș mai fi jucat și păream odihnit. Rotunjeam, cu ceva noroc și pricepere, bursa evaporată și suplineam ”la o ciorbă în plus”, banii cheltuiți și încasați pentru cartela de masă pe care o vindeam mereu.

De când am amuțit, nopțile în care ceilalți adorm și rămân singur treaz, să-mi tai în tihnă feliile de liniște, uit de infirmitate. Vorbind doar cu mine în cap, toate instrumentele comunicării par la locul lor și e ca și când aș ține discursuri.

Ies uneori în balconul de la șosea. Șoseaua, și ziua și noaptea, de când cu blestemăția asta de coronavirus, s-a lățit, s-a făcut cât un stadion de ciment. Absența oamenilor, a căruțelor, a mașinilor, cu excepția celei de la poliția de alături care geme sonor pe la trei noaptea, dând semnal că băieții cu epoleți sunt la datorie, vigilenți, atenți ca vreun amorez să nu-și dea întâlnire cu iubita, la celălalt capăt al satului, cărând cu el și vreun amărât de virus ucigaș.

De la balcon, când e senin, fac exercițiul din copilărie de a găsi pe cer Ursa Mare, pe cea Mică, punctată luminos de Steaua Polară, Gemenii, Orion. Număr câte stele cad.
Când eram mic știam că la fiecare stea care cade, pică din viață un om. Acum sunt convins că stelele care cad vin pe pământ ca mirese trimise de Dumnezeu să tulbure somnul celor care nu au întâlnit încă iubirea. Spre mine nu a venit niciodată o stea căzătoare. Eu am dat de iubire de mai multe ori, fiindcă n-am putut avea niciodată o relație cu o femeie, chiar accidentală, fără să o iubesc. Fără iubire, femeia nu poate fi ținută în brațe, mângâiată. Nici în ea dacă intri, e mai rău ca la o masturbare, dacă nu simți ceva din misterul luminos care o înconjoară.

Și femeilor li se întâmplă la fel. O cântăreață de populară din Bucovina, iute și țanțoșă, cu care am călătorit într-un turneu prin țară, mi-a spus fără ocol că unul pentru care nu simte sufletește nimic poate să stea pe ea două ceasuri și tot degeaba. Nu simt nimic, iar el se agită ca prostul.

Ți s-a întâmplat de multe ori asta?

Mai mereu, fiindcă asta e soarta unei cântărețe, cântă la nunți, mai la… se mai leagă o relație, una, alta, bei și tu un pahar de vin că și muierile beau și te trezești cu ăla pe tine, care de obicei e un ghiolban cu bani, și tu aștepți să se isprăvească și să te culci mai repede, că e degeaba zbaterea. Eu când iubesc un om, a încheiat ea, trebuie să-l simt nu vânos, ci mângâios, să transmită prin ochii și prin pielea lui că simte ceva pentru mine și numai așa mă aprind și eu și sunt iubitoare, iar cel pe care l-am simțit astfel nu mă uită și nici eu nu-l uit.

Șoseaua e lată cât două șosele, parcă ar fi autostradă, o autostradă pustie la Sângeru, care impinge mai spre Sărățica Biserica Sfântul Andrei și casa mea se dă îndărăt, fiindcă pustiul instalat de coronavirus – ce nume nepotrivit! – are nevoie de spațiu ca să-și încrucișeze motocicletele lui nevăzute. Respir aerul tare al nopții, se văd lumini la casele din Dedulești și Pălășești, încă nu se împerechează huhurezii, așa că liniștea e deplină, covârșitoare aș zice. Doar stelele, stelele care cad rar, trimit vești de iubire pe pământul în care cei amuțiți uită, câteva ceasuri, că nu mai au glas.

Prietenul meu, profesorul de română, pensionar, văzând că mă bate gândul să scriu o carte de mărturisiri, despre trăirile unui mut care deprinde greu meseria de a tăcea, mi-a spus, zilele trecute, că nimeni nu mai citește nimic. Scrii degeaba. I-am făcut un semn întrebător pe care l-a înțeles. Am vrut să spun și mi-a ieșit– Chiar așa? Chiar așa să fie?

Ar fi, a zis el, soluția să scrii musai în cartea ta despre împreunările trupești. Astea atrag mereu.

Am râs. Cu poftă. Aiurea, am scris pe un colt de coală. Împreunările trupești sunt la televizor, în telefoane, copiii știu tot, iar barza e pentru adormit bunicii care mor proști. A tăcut și m-a privit lung.

Am luat iar pixul și am scris pe o coală din teacul de foi albe pe care-l am la îndemână, de când sunt mut, că gândul mă duce la copilărie, la curățenie sufletească, nu la o carte ca o icoană, fiindcă nu e stilul meu și mai scap în arătură, ci la o carte despre bucuria de a trăi într-o lume nemaculată.

Ce-ți vine acum în cap? Zi-mi o scenă!

Uite, eu și Vivi, vecina mea, una din cele trei fete ale lui finu Stere, puneam – ne învățase Manda, mătușa ei, care știa că iubim înghețata – într-un putinei de smântână, zăpadă. O făceam turte mici și o băgam în putineiul de lemn dintr-o odaie ca o pivniță de lângă atelierul de tâmplărie al tatălui ei care de la un timp nu mai făcea scaune și, în general, nu mai făcea nimic. Țineți zăpada la păstrare și la vară faceți înghețată cu ea. Furați un pic de zahăr de la mumă-ta-mare și gata.

Și ați făcut înghețată?

Firește că am făcut. În fiecare vară eu și Vivi făceam înghețată folosind zăpada pufoasă din putineiul unde o țineam la păstrare.

Cum să stea zăpada netopită? Mă crezi nerod?

Firește, profesore, că te cred nerod. Eram copii, iar copiii, dacă vor, fac țurțuri vara din smicele de salcie și-ți îngheață mâna pe ei, umblă cu sania în iulie prin nămeți. Tu ești departe de a mai fi copil, din pricina asta te îndoiești. Copiii pot orice! Ei pot ninge vara, iar eu revin la copilărie fiindcă doar astfel scap de blestemul muțeniei.

Buni zori, vouă, celor care ați făcut ochi devreme, iar celor care vă culcați la crăpatul de ziuă, bună după-amiaza, pentru mai încolo!