Lucian AVRAMESCU

Scriu. Scriu ca şi când aş vorbi. În cap vorbele se aliniază cuminţi, fac tumbe uneori, spre amuzamentul unei săli care aplaudă. Seara vine greu și îmi stă pe umeri ca o pasăre pe care n-o știu. Poate că va începe, în curând, să-mi ciugulească, izbindu-l cu clonțul ei de oțel, creierul. Prometeu înlănțuit, iar vulturul trimis de Zeus îi înfulecă ficatul. Ficatul crește la loc pentru ca ospățul să fie fără sfârșit, iar chinul etern.

Am fost până ieri un orator stimabil. Scrisul meu mi-a adus prieteni. Vorba mea, bună să o mângâi ca pe o blană de leu, spunea o femeie, s-a stins progresiv. Muțenia, n-am știut, e o infirmitate nu pentru că nu mai poți vorbi, ci pentru că nu mai poți răspunde. Mulți oameni, care n-au vorbit niciodată, au acces la bucuriile vieții. De ce m-aș plânge eu de o amputare atât de neînsemnată?

Spital. Sunt dus la o analiză care presupune o anastezie vagă. Simt și știu și aud tot. O doctoriță îmi dă cu alifie groasă pe burtă și plimbă un fel de maus pe pielea mea, povestindu-le celor doi rezidenți ce se vede, pe ecranul unui televizor murdar, neșters de o veșnicie, în abdomenul meu cu mațe. Apoi pleacă și spune să se ocupe ei de mine. Unul iese, celălalt îmi aruncă un teanc de șervețele pe piept. Șterge-te! – ordonă, pe jumătate întors spre ușă.

Patul e înalt. Simt alifia ca pe un excrement umed. Pipăi șervețelele și încerc să curăț, fără să mă ridic, ceea ce a fost mânjit pe anatomia mea, aflată la discreția personalului. Halatul e pe un cuier. Mă ridic greu. Plec, ușor amețit, să-l iau. Îl îmbrac. Ce faci? Ți-am zis eu să te dai jos? E vocea autoritară a rezidentului. Mi se ordonă să stau pe un scaun cu rotile. De la ce salon ești? Nu pot răspunde. Vine și celălalt și se uită pe foaia mea de observații. E de la șase. Etaj. Vezi și tu ce faci cu el!

Mă împinge pe un hol cu multă lume pe canapele. Lasă-l, mă, aici,că…! Doamna mi-a zis să nu fie nimeni pe coridorul nostru, că o încurcă, așa că-l scot. Închide ușa în spatele meu.

Știu că mă găsesc la subsol. Rezidenții au plecat. Brancardiera care mă adusese e plecată și ea undeva. Mă ridic să plec, fiindcă simțeam că bruma de anestezie s-a dus și mă pot descurca singur. De pe o canapea cu spectatori sare cineva, un bărbat. Stați liniștit, domnule Avramescu! Vă duc eu! Băieții ăștia au făcut o confuzie. Oricum nu știu pe ce lume trăiesc.

Nu începuse coronavirusul. Spitalul își desfășura plictisita lui viață obișnuită, în care disprețul pentru un om cu părul alb face parte din ”proceduri”.

E greu să nu te poți apăra vorbind. E greu să nu poți înjura. Nu-s obișnuit să tac resemnat și asta îmi va pricinui mari suferințe. Spitalul e lung, confuz, cu doctori mari care ieri mă sunau și păreau mândri că le sunt prieten. Fiecare e în altă parte. Eu nu mai pot suna pe nimeni. Sun degeaba, fiindcă nu pot emite decât un soi de geamăt, iar oamenii nu au timp să vorbească neantului.

Totul este în regulă, analizele-s bune! Vorbește prietena mea, profesoara, după ce am revenit în rezerva acordată, unde pot sta cu soția. La investigații, soția nu are voie să meargă cu mine. Traduce tuturor ce vreau să spun. Îmi ghicește alfabetul buzelor. Profesoara spune că mă poate externa și pot merge la profesorul de la Universitar să încep tratamentul pentru vorbire cu medicamentele aduse de nepotul meu Alexandru din India. Azi, Universitarul e un focar.

Îi fac semn să mă externeze rapid, altfel înnebunesc. Cu degetul arătător sfredelindu-mi tâmpla fac gestul știut, ușor de tradus. Profesoara râde unor amintiri comune. Eu urlu neauzit unui prezent care fuge de sub mine și lunec, lunec, lunec.

Și totuși, a vorbi nu e egal cu a trăi. Voi scrie o carte despre neputința de a vorbi, despre infirmitate.
Cuvântul infirmitate nu e permis. Se spune persoană cu dizabilități!
În regulă. Numai că eu vorbesc despre mine. Despre mine pot spune orice. Voi decide dacă mă voi da în judecată pentru injurii.
*
Există în om un neant flămând, care nu se satură niciodată. Tornada asta absoarbe case, familii, prietenii, năzuinţe și are darul ucigaș de a măcelări frumosul care se cheamă poezie.

Când îți pierzi mirosul, florile au refugiul în culoare, iar ochii tăi se pot bucura încă de acuarela pictată de geniul fără complexe al artistului divin.

Când gustul nu mai deosebește amarul de dulce, aromatul de strepezit, mâncărurile ca o sărbătore a copilăriei, de disconfortul unei bucătării improvizate, ceva piere din ființa bucuriilor tale simple, dar încă poți benchetui în amintire fiindcă nimic nu anulează ceea ce ți-a fericit anii dintâi. Amintirile nu mor niciodată, cu mirosul lor de castron fierbinte, aburind.

La ce bun și la ce gust și la ce miros e trebuitoare vorba? Ce să faci cu vorba, inutilă ca un arc cu săgeți preistoric? Omul poate supraviețui tăcând, mai puțin atunci când se cufundă în Sena, căzând fără voie de pe pod, și nimeni nu-l poate auzi fiindcă nimeni nu-i atent la disperarea tăcerii.

9 aprilie 2020, Sângeru (Încep o carte de mărturisiri pentru care va trebui să am curajul confesiunii nemiloase)