Sandrinio NEAGU

Ne place să ne batem cu cărămida în piept și să ne lăudăm peste tot că noi nu suntem moldoveni, suntem bucovineni. De parcă asta ne-ar da o aură de invincibilitate, de măreție. Ne face superiori altora. Îi luăm în derâdere pe cei de la Botoșani, care pentru noi sunt județul de ”rezervă”, ”Țara paielor”, iar toți cei care se nasc acolo visează să ajungă șefi la Suceava. Totul este în mintea noastră și numai în mintea noastră fudulă fără argumente. E doar o poleială care nu are de fapt nici un suport real.

Realitatea spune cu totul altceva. Este o realitate crudă, dar care reprezintă, de fapt, cel mai bun indicator al acestui blestem căzut peste noi și pe care nu vrem să îl vedem.

Da, e foarte adevărat că suntem primii. În martie 1995 Suceava a ajuns pe prima pagină a ziarelor și în prime time-ul televiziunilor naționale, și nu numai, după ce în apropierea Palatului de Justiție a explodat o bombă. A fost primul atentat din România care s-a soldat cu moartea unei persoane și rănirea altor cinci persoane.

Câțiva ani mai târziu am ajuns din nou în lumina reflectoarelor. Cu ce? Firește, tot cu o chestiune negativă. Subiectul de această dată a fost ”Pedofilul din Burdujeni”, o altă istorie tristă, cu victime și lacrimi.

Acum 10 zile am revenit pe primul loc la nivel național, cu un spital care a pierdut lupta cu COVID-19 înainte ca aceasta să înceapă. Iar luni seară am bifat o nouă premieră. Primul oraș din România care este plasat în carantină ca urmare a îmbolnăvirilor cu noul coronavirus.

Dacă mai aduc în discuție și ”bravurile” din vremurile de glorie, cum ar fi mesajele scrise cu oi pe dealurile de la Frasin, aducătoare, de asemenea, de ”aprecieri” la nivel național, ne dăm seama cu adevărat de dimensiunea noastră. Poate că e timpul să punem capul în pământ și să fim mai umili. Mai ales că suntem în Postul Paștelui, iar înaintașii noștri ne-au lăsat multe biserici și mănăstiri unice în lume. Locuri în care trebuie să ne rugăm. Să evităm să ne mai lăudăm, un alt păcat capital care atrage răul. În final mă întreb: Marele domnitor Ștefan cel Mare, pe care îl tot evocăm cu orice prilej, ce părere ar avea despre urmașii săi?