Tiberiu AVRAM

Vă scriu din Suceava. Știți de Suceava, nu? Bucovina, aici e Bucovina. De aici vă scriu eu, din Bucovina. Un colț de rai. În vremuri mai bune, în această perioadă a anului, oameni din toată țara se grăbeau să prindă ultimele locuri de cazare, pentru a petrece aici sărbătorile pascale. În inima codrilor, în preajma mănăstirilor, în mijlocul unor oameni inimoși și, întotdeauna, bucuroși de oaspeți. Astăzi, nimeni nu mai vrea să vină în Bucovina, între bucovineni, între suceveni. Ba unii vor să nu ne mai lase nici pe noi să ieșim din granițele județului. Nu-i condamn, numai să nu ne pună laolaltă pe noi, cei care putem merge încă pe picioarele noastre, cu bolnavii cronici sau cu cei ce au nevoie urgentă de diverse intervenții chirurgicale. Noi, cei care încă mai stăm pe picioare, ne-om descurca cumva, dar fie-vă milă de ceilalți. Sunt oameni, mulți mai în etate și au dreptul la viață. Până ieri, le căutați ospeția, le mulțumeați pentru bucatele pe care le înșirau pe masă, pentru tradițiile pe care le duc mai departe cu încăpățânare. Iar astăzi, nu-i mai cunoașteți, nu vreți nici măcar să vă calce pragul județului. Lor nu le-a rămas decât ruga la Dumnezeu, în fața bisericilor închise, într-o liniște de mormânt.

Liniște. Pentru că în Bucovina e liniște. Doar câțiva zevzeci, întorși recent din țări străine, umblă pe la centrele comerciale, în căutare de materiale de construcții. În rest, oamenii stau în casă. Înfricoșați. Înfricoșați și tăcuți. Bătrânii, inclusiv cei peste 65 de ani, de abia intrați în această categorie, își petrec o bună parte din zi privind pe fereastră. Privind spre drumul pe care, până nu demult, se întorceau acasă copiii și nepoții.

La alte ferestre, tot în Bucovina, ori mai departe de ea, stau și privesc, din când în când, copiii. Îngrijorați pentru părinții lor. „Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor / Dacă nu au murit trişti în casele lor...”. Pun mâna pe telefon și se sună. „Noi suntem bine. Voi să aveți grijă de voi și de copii. Va fi bine, dragii mamei, va fi bine!” Mama! Întotdeauna a știut ce să spună.

La lăsarea serii, bucovinenii se roagă din nou. Pentru ei, pentru cei dragi, pentru toți cei care trăiesc în țara asta. Inclusiv pentru cei care astăzi nu îi mai vor. Atât le-a mai rămas lor, celor bătrâni, și poate bolnavi, să se roage. Credeți că e puțin? Deloc. Au credința în Dumnezeu, iar asta înseamnă totul.

Așa e acum la noi, în Bucovina. Azi am ieșit în oraș, nu am mai ieșit din casă de două zile. Am fost să iau pâine. În jur, la metri buni distanță, văd din când în când câte un om. Cu mănuși și mască. Eu nu am mască, am doar mănuși, așa că mulți mă privesc ciudat. De două săptămâni caut să cumpăr măști de protecție și nu găsesc. Trei zile la rând am fost la o farmacie din apropierea locuinței, unde mi s-a spus că la orele amiezii vor primi măști de protecție. Făcute undeva la Fălticeni. Le-am ratat de fiecare dată. În a treia zi, farmacistei i s-a făcut milă de mine și mi-a zis că mă trece pe lista de așteptare. M-am înscris cu 10 bucăți. De ce 10? Nu știu. A fost primul număr care mi-a venit în minte, deși farmacista mi-a explicat că sunt măști care se pot spăla și se pot folosi vreme îndelungată. Mi-a spus că le vor primi la sfârșitul săptămânii. Mă vor suna. Acum aștept, stau și aștept să sune telefonul de la farmacie. Între timp, un bun prieten mă întreabă, pe WhatsApp, dacă nu am „un pont” de unde să cumpere niște măști. Soția lui este asistentă medicală și de 4 zile folosește aceeași mască de protecție, pe care o spală când ajunge acasă și o dezinfectează cu clor. Acum realizez de ce m-am înscris pe lista de la farmacie cu 10 măști. Îi spun să aibă răbdare până la sfârșitul săptămânii, că rezolvăm problema. Îi voi da 5 măști. Noi suntem doar trei membri în familie, așa că ne mai rămân două. Le țin, poate mai apare cineva care are mare nevoie de ele. Așa procedăm noi, în Bucovina. De aici, de unde vă scriu aceste rânduri. Aici, unde am ajuns să facem liste de așteptare la farmacie pentru măști de protecție. Dar ne vom descurca, vom trece noi și peste asta. Cu ajutorul lui Dumnezeu, cu ajutorul rugilor înălțate spre cer de bătrâniii noștri.