Lucian AVRAMESCU

E un îndemn matinal, pe fondul descoperirii că ești. Bună dimineața, spui lumii, apoi ție, privindu-te într-o oglindă care te arată străveziu, așa cum n-ai fost niciodată. Mugurii castanilor, aproximați prin geam, au mai crescut de ieri, ceea ce-mi întărește convingerea că arborii nu fac coronavirus. Început de zi care conservă și amplifică liniștea de ieri. E timpul să te pipăi și să constați, cel puțin pe dinafară, că toate-s la locul lor.

O fată mătură scările blocului de vizavi. Mișcările sunt din șolduri. Mă miră tinerețea ei. De obicei, angajate ale curățeniei spațiilor colective sunt niște femei uzate de vârstă și sărăcie. Fata participă, parcă, energică și elegantă, la un gest de ripostă erotică. Ea vine în întâmpinarea măturii cu coadă lungă de lemn, pe care o știe și amândouă par un aparat perfect de alungat praful. E o simetrie între șoldurile generoase și lungi ale acestei fete, pe care o întrevăd creolă, și obiectul pe care-l manevrează fără sforțare. Ea rimează și cu ziua. Ziua începe cu bucuria acestei priveliști.

N-au apărut sirenele, polițiștii, la bulevardul principal, nu și-au luat locurile, sau e un schimb de santinele tocmai acum, mai ales că ieri am văzut și soldați. Soldații caută, în vreme de război cu virusul invizibil, reorientarea cătării către fantoma iluziei care nu se lasă capturată. Viața este bucuria de a vedea chiar și oastea pe bulevard. Ce mișcă, nu s-a predat. Toți păreau ieri solemni, înțepeniți. Doar tamponul alb, lipit peste gură, amenda ironic ținuta luptătorilor din Afganistan. Un pampers colectiv mutilează comic populația, împuținată până la dispariție, a străzii. De n-ar fi tragică, butaforia ar scheuna în zâmbet. Dacă nu respiri prin textila de bumbac, adaos la firele de păr din nas care – am învățat la școală – sunt puse acolo spre a-ți feri plămânii de impurități, ce e grav ar deveni și mai grav.

Un englez, pregătindu-se să se predea aparatului de respirat artificial, ține să transmită, jumătate mort, un îndemn către posteritatea circumspectă: ”Nu fiți proști!”

Fata a terminat de măturat și privește o clipă spre geamuri. S-a luminat de-a binelea și ochii ei de creolă par verzi. O clipă vede și geamul meu. Nu știe că un scriitor – din întunericul pietrificat al odăii – a redescoperit, în gesturile ei ritualice, pofta de a trăi și expresia victoriei.