Lucian AVRAMESCU

Nu mi-a fost greu să fac pe deșteptul, mai ales că psiholoaga, femeie aproximată de mine la 50 de ani, mi-a recunoscut, în finalul rechizitoriului care a început banal și s-a isprăvit complicat, prin abandonul ei, că e o ființă timidă. Mă pierd, mi-a zis ea, vorbind în fața unui public de două persoane. Eu mă simțeam bine, i-am zis, în fața unui public de stadion de la care primeam cele mai confortabile palme – aplauzele. Perspectiva de a nu mai vorbi deloc e ca o condamnare la eșafod.

Au trecut niște zile de la acea discuție, dusă greoi de mine, dar bine condimentată cu ironie, ceea ce m-a ținut deasupra examinării profesorale din care am ieșit victorios. Cel puțin așa scrie pe foaia de constatări, unde bolnavul e înghesuit într-o concluzie.

Azi am trăit prima zi în care, liber fiind, scos din carcera spitalului, am pierdut, psihic, războiul cu mine. Handicapul de a nu putea vorbi, expus în fața unor oameni simpli – n-am putut să-mi strig pe nume câinele – m-a durut până la lacrimă. N-am plâns pentru că nu eram singur.

Mă întreb dacă blestemul de a deveni mut, după o viață în care te-ai dovedit bun orator, nu e mai greu decât cel înfruntat din clipa în care, copil fiind, constați că exiști fără cuvintele la îndemâna celorlalți?
Câinele Lupu, un ciobănesc german de șase luni și jumătate, m-a primit, după o absență care n-a fost lungă, cu manifestările de bucurie ale speciei. Răspunsul meu de gesturi nu l-a mulțumit și l-a așezat întrebător pe labele din față, învățat cu alintul de vorbe. Acel alint avea muzica lui și câinele simțea că se petrece ceva cu stăpânul, întors acasă, orfan de capacitatea de a mângâia cu lătrăturile de om pe care vietatea le știa. Hai, vino, șezi, erau echivalentul ham hamului câinesc. Culcat, spuneam blând, și mă culcam și eu în iarba uscată a acestei ierni corcite, alături, între pomii din livadă. Cum vom mai vorbi noi amândoi, prietene?