Lucian AVRAMESCU

Emil Cioran, la care revin spre a mă bucura de formidabila lui scriere şi a mă enerva de ideile lui adesea piezişe, laudă zeflemitor într-o carte de eseuri, nu mai ştiu care, politeismul, fiindcă religia cu mai mulţi zei dă şansa opţiunii. Un singur Dumnezeu se uzează repede, iar dacă e inventat mai de curând – aşa scria el despre Iisus – dificultatea de a crede presupune plata în suplicii.

Azi, după ce am asistat la joaca celor doi câini lupi ai mei – Odra, de un an, şi Lupu, de şase luni, cel mic fiind ca talie mai robust decât verişoara lui -, după ce am scris o filă din jurnalul meu rimat, între două vizite la ponei, porumbei, bibilici (una, fiindcă celelalte, zburând peste zid, au nimerit fix în gura vulpii), m-am întors la baştina bibliotecii şi la desfătarea invenţiei numite laptop. Zic desfătare fiindcă am un scris ilizibil, iar viaţa mea de scriitor s-a consumat o parte clămpănind la maşina de scris, iar de câţiva ani, la această fantastică invenţie, ca o paporniţă de vinilin sau ca o valiză în care ţii un sandvici. Aici scriu direct poezii şi prostii, proză, gâlcevuri, harţă sau aduc omagii doamnelor care mă mai ţin minte, iar eu le păstrez în suflet neofilite, ca pe nişte flori sortite eternei primăveri.

Îl caut pe Cioran. Biblioteca din casa mea de la Sângeru, fără a le egala pe cele de la Bucureşti, astupă doi pereţi, iar fetele mele au plecat să vadă un film, la cererea neînduplecată a fiicei. Filmul e lăudat peste tot. Hai, tata! Trage degeaba de mine. Nu ies în lume. Nu trebuie să vorbeşti cu nimeni! – mă imploră Luciana. Păi tocmai asta e. Eu dacă ies, vreau să vorbesc, cu oricine, în parcare, la piaţă, şi cu ăla de rupe biletele la uşă.

Asta a fost, până acum, viaţa mea. Mereu am cules ceva. Nu vreau să tac, iar eu sunt nevoit să tac. Documentarea prin viu grai mi-a fost interzisă şi încerc să învăţ, recunosc, dureros, respiraţia sub apă.

Singur, acasă, nu dau de Cioran, aşa că renunţ.

Mă gândesc la politeismul, nu cu Dumnezei mulţi, ci fără nici un Dumnezeu, al politicii de azi care abundă în personaje fără personalitate. Democraţia, inventată, cel puţin lingvistic de greci, presupune popor, dar şi vârfuri. Cei ce se suiau pe scenă în Agora, şi cuvântau superb, ca fostul bâlbâit Demostene, luminau minţi, înflăcărau, chemau la pace sau război. Departe de mine gândul de a zeifica politica. Alăturarea nu e doar jenantă. Dar parcă sunt prea mulţi atei ai spiritului, prea mulţi ocoliţi de orice răstignire pe crucea iubirii de patrie şi de semeni. Mi-ar plăcea, nu să-l slăvesc, un sfânt în politica românească. Un martir, un călugăr, neatras de bogăţiile lumeşti. Nu vreau să mă închin lui, dar să-l stimez vreau. Avem multe partide şi, în vârfuri, nimic, doar nişte cămăşi ca acelea atârnate pe araci, la marginea lanului.

Dar să mă întorc la nemulţumirile lui Cioran pe care le pot îmbogăţi. Zeii antici greci nu mi-au prea plăcut, fiind gâlcevoşi, iar Zeus, mai marele peste Olimp, era departe de prestigiul Dumnezeului meu. Făcea toate drăcăriile, inclusiv amoroase. Procentul rezidual de dac din mine gândeşte cu mai multă aplecare spre Zamolxis, mai puţin cântat în poeme, dar din pricina asta rămas enigmatic şi pur.

Nu doar evreii, cu Dumnezeu din Vechiul Testament, au un zeu vechi. Zamolxis, fiindcă Dumnezeul unic poartă nume diverse, poate fi Dumnezeul din Carpaţi, suit pe tronul lui de nori, deasupra Bucegilor. Zic şi eu, spre a mă certa cu filosoful Cioran, care nu-mi mai poate da replica.