Lucian AVRAMESCU

E seară, 12 februarie, și am ajuns la Sângeru, acasă, bifând două spitale în trei zile bucureștene. De dealuri se reazimă scame albe care refuză să se atingă între ele. Bate vântul, iar norii rămân nemișcați, petice cusute pe pielea cerului. Prietenii continuă să mă sune, ordonându-mi să fiu optimist. Răspund doar celor care știu că vorbesc greu. Celorlalți trebuie să le explic și eu nu mai am răbdare să reiau ceea ce nici mie nu mi-e limpede.

Un distins profesor de la Spitalul Universitar, la care am ajuns după un telefon primit de la Irinel Popescu, m-a consultat cu degetele și cu vorba, citind atent teancul de hârtii pe care i l-a pus pe birou Giorgiana, nedezlipită de mine, zi și noapte. Profesorul Ovidiu Băjenaru, neurolog, nu e convins de diagnosticul pus de ceilalți care m-au întors pe toate părțile până acum, mi-au înfipt ace în fiecare bucățică din anatomie, cuplându-le la calculatoare, și au concluzionat că trebuie să mă obișnuiesc cu ideea că pot amuți în curând. Ceva care ar pleca de la bulbul rahidian care controlează deglutiția și vorbirea.

Cu o trimitere de la profesor, precedată de un telefon către un coleg, ”te rog, fă-i loc pentru această analiză” (și a spus un cuvânt lung pe care n-am reușit să-l rețin), am ajuns miercuri, la orele 10,00, într-un spital-bloc din Balotești despre care am aflat că e al SRI-ului. Legitimare la poartă, urcat la etaj, cu un lift hodorogit, ușa închisă a doctorului. Umblu pe coridoare, o asistentă mă întreabă dacă știu să citesc, arătându-mi nervoasă o inscripție cu ”Intrarea strict interzisă”. Mă retrag, incapabil să mă cert cu vorbele pierdute pe drum.

Intru pe o altă ușă pe care nu scria nimic. Sunt trei asistente. Una îmi explică cu o voce egală, dar neagresivă, unde poate fi găsit doctorul, la un laborator, undeva, în lumea aceea de odăi de spital, luați-o la dreapta, apoi, când dați de o ușă pe care…, la parter… Sunt derutat. Apoi o femeie în halat, care stătea mai departe, s-a apropiat de mine cu o privire prietenoasă și, așa mi s-a părut, respectuoasă: ”Vă conduc eu!” Și m-a condus. Doctorul avea în laborator o pacientă. Mi-a spus că se va ocupa imediat și de mine. Am avut timp să cercetez inscripții, anunțuri, nume de doctori, cele mai multe neștiute. Pacienții de pe coridoare sunt ca toți suferinzii lumii. Nimeni nu zâmbește. Toți așteaptă ceva, pe cineva. Care o fi ”securist”? – îmi zic, dacă e spitalul lor.

Și totuși nu părea un spital militar, ci doar un spital rece, ca o moară veche uitată într-o pădure. Doctorul m-a instalat pe un scaun. E un bărbat jovial, de patruzeci și ceva de ani. Vă citeam în ”România liberă”, zice el. Da, răspund greoi, am avut, în vremea lui Paler o rubrică de reportaje, apoi o alta, de scriitor, în vremea lui Băcanu.

Îmi spune calm cum să stau oblic pe un scaun. Îmi sumet nădragii. Doctorul îmi lipește niște fire de piciorul drept. Operațiunea e reluată întocmai la celălalt picior. Apoi la mâini. O să fie neplăcut, mă avertizase. Ceva îmi lovește scurt capul, un curent electric pătrunde ca o alică în creierul meu, șocul doare cât trei injecții din ziua în care am făcut cincizeci, în toți mușchii. Un ecran desenează o linie zvâcnită, ca vârfuri de munți. Un vârf e mai înalt. Ăsta-i Everestul! – bolborosesc eu, atent la liniile pe care doctorul le măsoară ca un geometru. Pare mulțumit.

Scrie un răspuns pentru profesorul de la Universitar. Creierul meu, înțeleg, funcționează normal. Și atunci de ce vorbesc de la o zi la alta mai greu? Nu știu, zice el, cu o sinceritate dezarmantă. Giorgiana îl întreabă de ce am făcut acest examen la Spitalul SRI. Cealaltă variantă era să mergeți la Cluj, spune zâmbind. Doar aici și acolo se poate realiza acest examen. Primim o foaie cu rezultatul. Cât ne costă? – întreabă soața mea. Nimic, spune doctorul. Îmi întinde mâna și părea bucuros și de rezultat și de cunoștință.

Luciana mă întreabă ce scriu. Ce scrii tata, acolo? Îmi scriu jurnalul! Păi tu scrii zilnic o poezie, un articol. Ce ți-au mai găsit? Tac. Creierul meu e cum era. Nici mai bleg, nici mai luminat. Miercuri mă internez câteva zile la Universitar. Până atunci respir Sângeru. Citesc ce-mi scriu prietenii. Fii optimist, îmi spun cei mai mulți! Sunt. Sunt sau mă prefac?