Lucian AVRAMESCU

Zi cenuşie, fără relief, fără margini, ca un obiect căzut în mâl. Merg, ca de atâtea ori, de la Sângeru, spre Bucureşti. Mănăstirea Ghighiu e în stânga, cu zidurile ei masive şi turla mare care se iscăleşte în cerul tulbure azi. Aseară, prietena mea Cristina Sebastian, director al Colegiului ”George Enescu” din Capitală, îngrijorată de problemele mele de sănătate, mi-a trimis un mesaj. Opreşte-te la Mănăstirea Ghighiu şi roagă-te la Icoana Maicii Domnului. Mie, spune Cristina, care-i profesor de muzică, mi-a salvat o prietenă care-şi pierduse toate speranțele.

I-am răspuns că nu prea ştiu să mă rog. Cred în Dumnezeu, dar mă îndoiesc că va avea timp să facă minuni pentru mine.

Vorbesc greu, din ce în ce mai greu. Cristina mă ceartă, spunând că sunt ”un om bun”, iar Cel de Sus îi apără pe cei buni. Am numeroase îndoieli, inclusiv dacă sunt un om bun, dar mă opresc, mai ales că voi ajunge în avans la întâlnirea din Bucureşti. Mănăstirea, spre deosebire de zilele de duminică sau cele marcate cu roşu în calendar, pare părăsită. Nu sunt maşini în față, forfota ştiută a enoriaşilor lipseşte. Giorgiana îşi trage pe cap gluga de la geacă, neavând o broboadă. Eu încerc să caut în mine gânduri care să mă facă vrednic de credință. Merg la biserici doar în noaptea de Paşti sau când sunt atras de monumentele de istorie şi arhitectură. Altfel, sunt un credincios fără mari izbânzi.

Ocolim biserica, închisă de multă vreme pentru renovare. Aleile pietruite sună straniu sub paşii noştri. Zărim o călugăriță. Eu încerc s-o întreb ceva, uitând că vorbele mele sună adesea neînțelese. Giorgiana îi cere lămuriri. Biserica Mănăstirii Ghighiu e de trei ani în renovare. Când se termină? Nu ştim, spune maica. O renovăm din fondurile noastre. De la centru nu primiți bani? Nu, acolo banii merg spre terminarea Catedralei. Aflăm că a doua uşă, pe stânga, dă spre un paraclis unde sunt icoane, inclusiv icoana ”Făcătoare de Minuni”, unde credincioşii stau uneori ore în şir la coadă. Pustiu şi aici. O odaie aproape obişnuită. Icoanele străjuiesc o alee marcată de preşul rânduit în dreptunghi. În fața icoanei pe care Cristina mi-o trimisese pozată, un tânăr stă în genunchi. E tuns scurt ca un militar. Durează nemişcarea lui în rugăciune. Se ridică. E mai înalt ca icoana pe care o sărută şi se închină din nou, cu gesturi largi ale mâinii drepte care poposeşte pe frunte unde stă parcă lipită. E rândul meu. În spate e Giorgiana, transpusă. Stau drept în fața icoanei şi nu ştiu să cer ceva. Mi-e ruşine. Ochii care par că plâng ai Maicii sunt la înălțimea ochilor mei, în spatele unui geam. Geamul dispare. Ochii mei privesc de aproape ochii îndurerați ai Mamei celui răstignit. Vreau să spun Tatăl nostru, cu voce tare, suplinind lipsa unei cereri. Cuvintele se opresc în spatele buzelor, aşa că le şoptesc. Maica pare că mă aude şi înțelege. Îmi lipesc fruntea de geamul care reapare între noi şi plec, făcând semnul crucii. Nu sărut geamul, cum făcuse tânărul mai devreme, găsind gestul prea intim şi, oricum, nepotrivit.

Rămân la uşă. Giorgiana se roagă în genunchi. Stă mult, mult, nemişcată şi eu încerc să descifrez taine ale acestui dialog mut. Apare o familie şi ea se ridică. Icoana plânge pentru noi toți.

Afară sună un clopot ca o sonerie. Înțeleg că e ora mesei fiindcă din chilii ies maici care merg toate în aceeaşi direcție, negre ca nişti furnici care-şi ştiu drumul, acelaşi, rânduit de ani, la vecernii, la utrenii, la … Călugărița care stătea într-o mică încăpere de lemn, cu ghişeu, la poartă, şi care vindea lumânări şi primea Acatiste (liste cu prenume de Vii, pe care slujbaşii mănăstireşti le citesc însoțite de rugăciuni) pleacă şi ea la masă. Soția mea scrie o listă de nume, listă care începe cu mine. ”Pentru sănătate”, specifică ea pe spatele hârtiei. Împachetează în ea nişte bani. Pune banii şi hârtia pe măsuța din spatele geamului, alături de alte trei.

Maşina noastră stă tot singură, bornă neagră pentru câmpia care vine seacă, fără zăpezi, spre şoseaua de centură a Ploieştilor, vizavi de mănăstire. Oraşul găzarilor, unde-s şi eu ”cetățean de onoare”, se vede în dreapta, cu zig-zagul lui de case nedefinite. Plecăm spre Bucureşti, unde cad şi se ridică guverne, politica huruie ca un motor de camion, ceața nu se lasă împrăştiată de vântul care bate viscolit doar în aparatul de radio. Dumnezeu rămâne singur, în câmpie.