Lucian AVRAMESCU

Iubesc – n-am ştiut asta până de curând – mai mult cuvintele vorbite decât cuvintele scrise. Nu-i aşa că seamănă cu o trădare ceea ce spune scriitorul din mine?

De-o viaţă argat al colii care ţi se prezintă albă, iar tu trebuie s-o ari cu sufletul, ţăran mângâind-o cu plugul care lasă în urmă cuvinte, nu poţi încerca decât elogiul acestei recolte de spice, constelaţii sau de nimicuri. Cum să iubesc mai mult rostirea?

Soţia mi-a cumpărat un roman de tinereţe al lui Camus, scriitor pe care l-am iubit în studenţiile mele. Credeam că l-am citit, pe marele şi tragicul francez algerian, în întregime. Cartea asta, închipuind prima lui sforţare ca romancier, are 200 de pagini şi am citit-o de la prânz până la miezul nopţii. Începe abrupt, cu o crimă izbăvitoare pentru victimă, şi se îndulceşte în descrieri marine, apusuri aurii, ţărm sărat de Mediterana. Acum mă aflu într-o secţie de neurologie a unui cunoscut spital bucureştean, unde şef e un profesor pe care, în vremea când conduceam SLAST, l-am publicat ca pe un puşti de talent, care promitea literar. Eu i-am dat brânci, cu o încredere pe care nu mi-a păcălit-o, către ”meseria de a trăi” ca scriitor. Azi e deopotrivă autor de cărţi literare şi, ca profesor de medicină cu studenţi, şi autor de cărţi despre boli ale creierului şi vindecări miraculoase sau probabile. Doctoriţele, pe mâna cărora m-a dat, sunt, toate, suple şi energice ca nişte arcuri întinse. Mă pun să stau într-un picior, să urmăresc, asemeni pisicii, având voie să mişc doar ochii, degetul subţire care fuge în stânga şi dreapta, în sus şi în jos, fără să pierd în desiş aripa acelei mâini de femeie. Mă înţeapă de jur împrejur, bat în mine nevăzute cuie electrice, doar or da de scândura defectă care nu lasă vorbele mele să iasă la suprafaţă întregi. Forma lor ciobită pune la încercare priceperi căpătate în facultăţi sau lângă bolnavi reali sau închipuiţi. Toate acele electrice care vibrează pe ecrane, povestind ce au găsit în mine, arată că n-am nici pe dracu. Şi atunci?

Mă uit pe geam şi văd bulevardul bucureştean lung. Din cartea lui Camus îmi amintesc comparaţia maşinilor cu nişte şobolani care se aleargă în Alger, pe străzile prăfuite. Da, maşinile, văd şi eu de sus, seamănă cu nişte şobolani metalici care se fugăresc pe fostul bulevard Ştefan cel Mare, numit altfel acum, fiindcă primarii, în vrednica lor lentoare, schimbă doar plăcuţele străzilor pentru a lăsa în urmă ceva.

Cândva, în Vietnam, eram în Hanoi, cred, am văzut de la geamul hotelului, ziua, şobolani care traversau strada, unul după altul. Câţiva vietnamezi dormitau fără treabă pe marginea şanţului. Şobolanii, care nu erau maşini, ignorau omul familiar care, la rându-i, nu băga în seamă vietatea găurilor de sub case.
Aştept răbdător ziua de mâine. Gândurile se fac din cuvinte, spunea profesorul meu de filosofia limbajului, Henri Wald. Nu există „ştiu, dar nu nimeresc cuvântul”, spunea el mimând supărarea. ”Înseamnă că nu ştii!”

De ce simt lipsa cuvintelor spuse ferm sau tărăgănat şi încerc îndoiala că, scrise doar, nu mai au folos, pierzând stofa de catifea a rostirii? De ce le am în cap şi le pot pune pe hârtie, dar le pocesc atunci când vreau să mângâi sau să mulţumesc sonor cuiva?

Cuvintele scrise n-au decât căldura împrumutată a hârtiei. Vocea scrie în aerul serii, pe dealul eminescian, poemul şoptitor al dragostei, iar între „Bună seara, iubito”, a mea, scrisă în carte şi cea rostită de mine, nu de actori, e o distanţă de pierderi, pierderi pe care nu ştiu dacă le voi recupera vreodată.