Lucian AVRAMESCU

Calitatea mea de cetăţean de onoare al aşezării Vălenii de Munte de pe Valea Teleajenului, unde – ca licean – am ispășit cazne și am descoperit înamorări timpurii, mă face vrednic de o invitație trimisă de distinsa doamnă Florina  Ene, responsabila cu viața spirituală a orașului și iscălită de primarul Florin Constantin. Sunt chemat să mă bucur de a douăzeci și doua ediție a Festivalului Țuicii care se ține trei zile, de vineri, 25 octombrie, când încep tarafurile faimoase din țară, iar cetățenii de onoare se readună, ăia vii, fiindcă Nicolae Iorga nu mai participă din motive obiective, după prânz, la Palatul Culturii să țină cuvântări de măreție personală. Eu, pe cât posibil, o să tac, rezumându-mă la saluturi și îmbrățișări cu colege pe care nu le mai recunosc, dar ele clipesc șiret că mă știu.

Țuica, pentru români, ar trebui să ne aducă, așa cum aduce whisky-ul Scoției, faimă aristocratică și beneficiul de comerț stilat internațional. ”Comersanții” noștri politici au omorât și țuica, rămasă ca o licoare pauperă pe care o beau drojdierii de la țară, lichid fără atingere cu pruna, după care, dacă nu fac ciroză, își bat nevestele. De ce? Întrebați, ei spun că nu au habar, dar femeile sigur știu de ce sunt bătute.
Festivalul de la Vălenii de Munte, care adună producători ai licorii fabricate în cazane de aramă, vin nu numai din zonă, iar un juriu ales de primărie, din țuicari cu carte și doctorate, care au calitatea că nu s-au îmbătat niciodată, dau medalii și diplome care se înrămează pe peretele pivniței cu butoaie.

Bunicul meu Victor Avramescu avea alambic de aramă nemțesc și producea țuică de prună grasă românească pe care o vindea în Piața Matache din București, unde ținea înțelegere cu un angrosist. Pleca cu 24 de căruțe, în miezul nopții, fiecare cărând butoaie din salcâm, stejar sau dud, anume făcute spre a se potrivi pe anatomia cu roți a carului tras de boi. În pod, între niște scânduri, în casa ”dușmanului poporului” care luptase la Mărășești și era fiu de ”văduvă săracă” am descoperit, după 50 de ani de alungare a familiei mele din case, o diplomă din 1933 a bătrânului, iscălită de ministrul Agriculturii din vremea aia. Diploma zicea că Victor Avramescu a obținut locul întâi pe țară cu țuica lui de Sângeru, tot zona Văleni, aflat peste trei dealuri dacă o ții oblic spre munte, și medalia de aur, pe care însă n-am mai găsit-o.

Țuica, îmi spune cineva, e vinovată nu doar pentru că bate neveste, cu sau fără păcat, dar e responsabilă pentru jumătate din cirozele de care mor țăranii. Aiurea. La crâșmele din sat se bea un trăscău ”Adio mama” sau ”Ultimul drum”, fără atingere cu pruna. Bunicul, că tot l-am pomenit, când venea duminica de la biserică, bea un păhărel de țuică veche galbenă și atât. Țuica de prună, băută cu măsură, e o doctorie. Eu am fabricat, din puținii pruni rămași, țuică dublu distilată, de 54 de grade în 1991 și în 2004, fiindcă în rest, o viespe, Hoplocampa minuta, cu denumire savant latinească, înțeapă caliciul florii, iar viermele iese din pruna mică pe o gaură cât un vârf de ac, când fructul e cât o mărgea. Pruna cade. Nu una, ci toate dacă nu stropești pomii, iar eu nu-i stropesc. Trag palinca, după câțiva ani de păstrat în butoaie de dud vechi, în sticle pe care m-am iscălit olograf și am istorisit cu pixul detalii de fabricație. Unele sticle le-am dăruit Muzeului Pietrei, spre a îndupleca la schimb posesorii de obiecte de piatră care nu le mai fac trebuință sau să-mi tratez amici care mă vizitează. Are 54 de grade tărie și e galbenă ca mărul Golden auriu.

Ce-mi place la Festivalul Țuicii de la Vălenii de Munte e că n-am văzut pe nimeni beat. Toți vin, cumpărătorii, cu copiii și nevestele, gustă savant de la taraba negustorului, țin licoarea în gură și apoi înghit cu grijă. Vreau, decide în final, o sticlă, sau pleacă mai departe să deguste la altul.

Țuica ar trebui să ne facă faimoși ca Whisky-ul pe scoțieni, dar tradiția se pierde, așa cum țuica adevărată dispare.

Am așteptat într-o noapte un prieten ziarist din Israel, la aeroport. Era cazat la Intercontinental. Vreau, zice el, care-i plecat din România de la vârsta de nouă ani, să beau o țuică și să mănânc mici. Am umblat, la miezul nopții, prin toate crâșmele cu ștaif și, cerând țuică, toți ospătarii se uitau la mine ca la unul ieșit din peșteră. Avem … și înșirau numele a zeci de băuturi străinești. Din astea, zice amicul meu, avem și-n Israel. Așa că la unu noaptea am ajuns la mine acasă și am băut un păhărel de țuică bătrână să-i împlinesc o dorință și să-i astâmpăr o amintire.

În Grecia găsești peste tot uzo, o tărie autohtonă de care-s mândri nevoie mare grecii, dar care are zece clase sub țuica de prună de la noi. Festivalul de la Vălenii de Munte, care începe în acest an, vineri și se termină duminică, atrage din ce în ce mai multă lume. Merg și eu acolo să mă îmbăt cu candoarea amintirilor adolescenței și să umblu pe aleea parcului flancată cu 45 de pietre sculptate de țărani, dăruite de mine orașului și unde, în clasa a IX-a, am sărutat prelung o fată ochioasă dintr-un sat mai dinspre deal. Primarul intenționa să pună numele aleii, supranumită a Îndrăgostiților, Lucian Avramescu, dar l-am rugat pe Bebe să amâne momentul. Până voi deveni nume de alee mai am de făcut câte ceva pe aici, ca de pildă să scriu despre Festivalul Țuicii. Așa că mai ai puțintică răbdare, stimabile!