Lucian AVRAMESCU

Născut în Sângeru, comună şi sat cu onomastică atractivă, ca o petală de trandafir roşu şi, deopotrivă, ca urma unei bătălii sau a unei execuţii, îmi trăiesc obârşiile din obişnuinţă tot aici, împins spre ceea ce intelectualicește se cheamă senectute. O refuz blajin, descoperind că multe din deprinderile juneții mi-au rămas întregi. Bruma de carte la care m-am înhămat, de mic, lecturile prime fiind la împlinirea însărcinării de a paște, cu Nicu Brădeanu, cele trei oi și o capră ale bunicilor din partea mamei, au lipit bucurii literare peste maternitatea mea certă – o odaie, cu patru pereți albi, din pământ, nuiele împletite în zid, și var. Moașa, personificată în uliță de o bătrână care se consuma numărându-și viața cu andrelele din care ieșeau ciorapi de lână, mi-a legat buricul insultând știința, drept pentru care, moașa oficială, Dinescu, de fel din Apostolache, venind a doua zi, a dezlegat imperfecțiunea și a reparat, cu ață de la oraș, buricul meu legat de împletitoarea de ciorapi.

De ce înșir aceste amintiri povestite de mama și reluate de mine? Căutând prin manuscripte, constat că trei sferturi din producția mea literară, dacă nu mai mult, e legată de Sângeru. Sângeru e un sat cu sânge albastru? – m-a interogat un ziarist francez, obișnuit cu obligația de a te trage din ceva nobil. E nobil, am zis, dar are sângele verde. Ca dealurile și ca pădurile. A râs. N-ai cum să te naști mândru în Sângeru, decât dacă Sângeru are, în anexa lui de particule nobiliare, albastrul! Are, zic, din belșug, pe cer. Cerul arată azuriu adesea și se colorează în toate simfoniile de albstru. Ca atare putem avea și sânge albastru, dar nu doar albastru.

De unde vine numele? Sus, pe deal, e un sat mic lipit de Ciortea, nume slav, și care se cheamă Tătaru. Acolo românii, sub nu știu care domnitor, că pe aici au umblat și Mihai Viteazul și Brâncoveanu, s-au bătut atât de tare cu tătarii încât valea, unde e Sângeru azi, s-a umplut de sânge. Așa că satul de sus, de pe Ciortea, e Tătaru, iar ăl de dedesubt, Sângeru. Ești sigur că nu ai inventat tu legenda asta? Am râs. Nu sunt sigur!

Vreau să aduc productele mașinii mele de scris, cele pe care nu le-am risipit prin poduri și sertare, într-o carte care să evoce exclusiv satul meu. Satul nu se dă în vânt să mă iubească, iar generațiile noi, certate cu lectura, nu au auzit de mine. Funcționarele primăriei mă privesc cu superioritate, iar meciurile de fotbal care-s peste șosea îmi trimit săptămânal ghiulele care sparg nu doar geamurile fațadei, relativ ușor de repus, ci și broderiile unei case monumentale ca vechime și arhitectură. Cui să mă rog spre a sui gardul de protecție cu patru metri mai sus, fiindcă echipa în chiloți a fotbaliștilor comunali, trage mereu peste poartă, pricepere care-o ține mereu în zona retrogradării din categoria nimic în și mai nimic.

Da, vreau să adun într-o carte, satul meu cu sânge albastru și verde și indigo și violet. Amintirile mor cu noi deodată, iar noile amintiri sunt produse la Mediterana și Atlantic. Uneori peste Ocean. Copiii, în afară de câţiva, nu mai citesc cărți, așa că la ce bun să mai scrii?

Obișnuința de o viață mă face, vorba unui prieten, scriitor celebru, să ”mor pe peniță”, eu care n-am prea utilizat penița, nici pentru poezii, grăbindu-le așternerea directă în coala din mașina de scris sau în misteriosul calculator.

Da, m-am născut, respirând aici acel ”aer rezidual” de care vorbesc medicii americani, prima gură de aer rămânând în tine, într-o infimă parte, toată viața. Eu îi zic, cum am mai spus-o, amprenta cosmică, fiindcă prin întâia respirație tragi în piept dealurile cu totul, cerul, rânduiala constelațiilor, reavănul pământului. Amprenta mea cosmică se cheamă Sângeru și e albastră ca văzduhul și azurie, iar în apus combină toate acuarelele lumii. Sângele, curs sub o ghilotină, e și el acolo, frumos ca o jertfă.