Lucian AVRAMESCU

Fiica mea cea mică a scris ieri un articol care se chema ”Goana după rechizite”. N-am de gând să concurez, în calitatea scriiturii, cu ea, fiindcă sigur aş pierde, dar încerc un mic comentariu care s-ar putea chema ”Goana după preşedinţi”. Partide, partiduleţe, ”independenţi dependenţi ”, formaţiuni de care n-a auzit nimeni au luat startul spre Cotroceni unde deocamdată aleargă singur Klaus Iohannis, fără ca şansa de a ieşi pe locul doi să fie exclusă.

Aseară am auzit o doamnă cu nume straniu, glăsuind într-o televiziune. A ieşit bine din clinciurile unui reporter care-şi pitea sub zâmbetul ironic şi profilul de actor pofta de a o pune jos. ”La firul ierbii”, zicea el. ”La firul ierbii” zicea şi ea, ambii înţelegând plebea, poporul votant. Nu am reţinut numele lung al doamnei, candidat din partea nu ştiu cui pentru Cotroceni.

O altă televiziune mi l-a arătat, împăciuitor cu toate partidele, cu toţi contracandidaţii – ”fiindcă eu iubesc pe toată lumea” – duios ca o alifie şi ca un fard, pe domnul Diaconu, actor. De 30 de ani ghiduşul om al scenei s-a lipit ca marca de scrisoare de politică. Primul guvern Verdeţ l-a găsit în prim-plan, o televiziune l-a proiectat în Parlamentul European. Ca director de teatru a reuşit să strângă în punga familiei sale toţi banii pentru roluri, regii, scenarii, poate că şi pentru rupt biletele la uşă, nu ştiu exact, mai ales prin semnătura de prestatoare a consoartei. La Bruxelles a excelat prin abundenţa de consilieri personali care făceau doar exerciţiul de a încasa nişte bani. Talentul de a juca rolul politic, fără strălucire, dar abundent remunerat, e îndreptat acum spre Cotroceni.

Un alt domn, fioros în privire, Cumpănaşu, abonat înţeleg şi el la bani publici de ani şi ani, unchiul unei tragedii, promite să încalece Cotrocenii pentru a termina cu tâlharii, violatorii şi toată neghina naţiei. A promis că nu va candida la Cotroceni, numindu-i scârbe pe cei care-l bănuiesc de aşa mârşăvie. Iată-l în alergare disperată pentru semnături.

Doamna Dăncilă, consiliată de unii care nu ostenesc s-o laude, genialitatea ei politică neabsentând din panegirice, şi-a catalizat partidul s-o voteze cum o şti, să adune poporul pesedist la urne, fiindcă dacă ar pierde – ceea ce ambalajul intelectual al domniei sale exclude – vinovaţi ar fi liderii locali care n-au ştiut să se mişte. Cad eu, vă dau afară pe toţi, şi pun alţii, că şi Dragnea făcea aidoma, este lozinca ameninţătoare şi sabia lui Damocles, sub care se mişcă orice pesedist fruntaş.

Pe o stradă din Bucureşti, l-am găsit, în primul afiş electoral care mi-a luat ochii, pe domnul Iohannis. Afişul, mai înalt ca preşedintele viu, măsurând pe verticală cât două cămile puse teanc, transmitea ceva. N-am putut citi bine fiindcă eram împins de un claxon nervos din spate. Preşedintele stă bine, observ, în toate sondajele de opinie, chiar şi în cele ale pesedeilor, ceea ce mă împinge la gândul inutilităţii scrutinului.

Dar dacă, în avalanşa asta, câştigă, să zicem, domnul Pleaşcă? Cine-i domnul Pleaşcă? Unul care s-a autoporeclit astfel, fiul unui cărturar apus. Nu uit cum îl repezea pe tătâne-său la o veche emisiune unde ăl bătrân era întrebat, iar loaza răspundea, dându-se mai înstărită în idei.

Cine mai candidează? Nu ştiu, dar înţeleg că iau startul o droaie, ca la Daciada, sau la maratonul unde se poate înscrie populaţia toată, dând din genunchi şi din coate, iar la linia de sosire nu ajunge nimeni. Sosirea însemnând dragoste de ţară, demnitate umană, iubire de semeni, sacrificiu de sine.