Lucian AVRAMESCU

Ceremonia de la Cotroceni a fost lapidară şi am rămas cu impresia asistării la ceva neterminat. Personajul cel mai important, președintele, a fost, jucând parcă un rol învăţat în culise, şi cel mai înţepenit. Doar Carol I se zice că reușea să nu clipească, iar râsul nu i se lipea de chip nici dacă îl gâdila cineva la subsuoară. Nu se mișca dacă-i intra un gândac în chiloți. Pe el îl imita neamțul nostru din Sibiu, care a reușit să rămână, pe toată durata ceremoniei, mut ca un afet de tun?

A venit, pentru cele trei hirotonisiri din guvernul Dăncilă, punctual pe secundă, a făcut cei trei pași lungi până-n semnul imaginar desenat pe podeaua Cotrocenilor, unde a înțepenit cu mâna pe inimă, din clipa intonării Imnului. A ascultat, fără să le audă, cele trei jurăminte și nu a părut că-i vede pe cei trei care au citit la fel de mecanic un text pe care îl știm deja pe de rost. Un ministru, Fifor, s-a închinat corect, părând că are un exercițiu religios mai din timp deprins, cea de la Externe, ministresa, a uitat sau n-a vrut să se închine, iar ministrul nou al Internelor a comis caricatura mică a unei cruci pe rever. Toți i-au spus, predându-i înscrisul, ceva președintelui, care i-a privit în cap, fără să-i zărească. Stăpânul momentan al Cotrocenilor, care se vrea reconfirmat, a făcut apoi favorul unei treceri, cu dat mâna, pe la șirul neuniform al personajelor guvernamentale. Doamna Dăncilă a expus o relaxare blondă, Iordache, zis ”Altă întrebare”, a fost cum e el, într-o nedumerire care sondează interiorul lui fără răspunsuri, madam Andronescu a încercat inocența unei priviri din junețea uitată, galeșă ca un patefon vechi. Asta a fost tot. Nu încurajări, cu șampanie, nu nimic.
Am rămas, după vizionarea acestei piese din repertoriul scurt, cu nedumerirea dacă am asistat la o comedie, la o tragedie sau la altceva care scapă priceperii mele de spectator.
Guvernul părea intimidat, confuz prin statură, afișând o inegalitate de dinți recoltați din mandibule diferite care refuză să se lipească între ei pe un maxilar care mușcă la nevoie. Copiii școlari, în așteptarea dirigintelui, par mai întremați, așezându-i într-o comparație din care vor ieși învingători.

Cine l-a povățuit pe Iohannis să joace astfel, fiindcă e limpede că încearcă un rol pe care statura îl ajută să-l nimerească? I-a dispărut și începutul de cocoașă care se instalase sub ceafa lui, obligat de revenirea deasă a momentelor cu Imn național, care obligă și o cobiliță să stea dreaptă. Lipsea Coroana de Oțel, făcută din țeava de tun de la Plevna și personajul pitit sub mască era depistat.

Da, Iohannis, votat pentru descendența sa germanică și hărnicia sașilor, respectată de români, a zbârcit-o rău în anii lungi ai mandatului care se încheie în această toamnă. Aruncat în grămada Dăncilă-Dragnea nu se deosebea mult, iar în lumea noastră de Mitici a fost unul dintre ei. Azi nu mai glumește, nu mai zâmbește, iar statuia lui stă nemișcată, traversată de sus în jos, de un făcăleț lung, pe care l-a înghițit integral. Părerea mea e că și-a adus aminte cam târziu de personajul pe care-l imită azi. Mă rog! În scena caricaturală, cu un Iordache ghiduș ca un șoarece și încă unul pe care nu-l știu, ministru de ceva, care a stat cu umerii suiți în urechi tot timpul, nu era greu să pară țanțoș. Trei vorbe, cred eu, nu stricau să iasă din gura mută a președintelui. Piesa s-a isprăvit fără aplauze și mă întreb dacă simularea măreției din fostul Palat Regal va aduce îmbunătățiri gustative în vechea noastră ciorbă de potroace pe care politica o fierbe neîncetat pe malurile Dâmboviței.