Lucian AVRAMESCU

Omul a devenit o specie pe cale de dispariţie ca dropia, ca pelicanul, ca ursul polar. Am constatat asta, din nou şi din nou, îngrozit nu de o evoluţie civilizatoare, ci de o sinistră involuţie. Nu ştiu dacă omenirea s-a făcut mai deşteaptă descoperind bomba atomică. Pretinde în schimb că a evoluat trecând un miliard de unde electromagnetice prin scăfârlia posesorului de căşti, telefon, televizor, dar şi prin biata tărtăcuţă a sărmanului cerşetor planetar, victimă colaterală, care nu le are fiind chinuit doar de burta lui flămândă. El n-are, fireşte, scule electronice, nu umblă bezmetic pe stradă, cu ochii lipiţi de iluzia dreptunghiulară din palmă, nimerind stâlpii şi izbindu-se de uşile transparente şi de cele mate, dar e atins de filoxeră ca nefumătorul blestemat să stea între fumători.

Citesc cu groază. Neurochirurg francez. Şaizeci la sută din adolescenţii între 12 şi 16 ani trec prin fazele succesive ale depresiei, furiei şi ajung în proximitatea suicidului din motive de telefon. Telefonul a înlocuit lumea reală, făcută de Dumnezeu, cu păsări care zboară şi scot sunete din fiinţa lor învelită cu fulgi, cu pomi care înfloresc şi rodesc, cu apusuri şi răsărituri de soare, aşezând la schimb surogatul criminal al unui desen animat în care îngerii mimează că-s îngeri, iar diavolii iau potul gras al capturii umane.

Aici nu e vorba de netrebnicia unuia ca Dragnea, pe care, cu îndreptăţire, îl scutură de îngâmfare şi batjocorire a poporului român o ziaristă (nu e singurul, ci doar cel mai activ în nelegiuire, azi), ci de o lume planetar demonică mult mai puternică. În subsolurile invenţiilor gen telefon mobil, care face orice în locul tău – iubeşte, citeşte, respiră, făcându-te inutil ţie – sunt clocite marile născociri de subordonare a individului planetar. Prin telefon ţi se dictează gânduri. Prin telefon poţi deveni nazist, terorist, poţi executa comenzi.

Citesc undeva că un supergrup planetar diabolic, ca-n filmele americane proaste, ar putea prelua omenirea prin mizeria acestei invenţii care a deposedat de iubire adolescenţa şi a băgat depresia în bietul om condamnat să fie prizonier al unei invenţii fără suflet, pe care chiar el a născocit-o.

Am fost ieri la o reuniune. La masa unde şedeam, doar eu nu aveam telefonul ca partener de dialog. Cu cea de lângă mine, din stânga, nu am schimbat o vorbă, preocupată cu deştul de a muta imagini. Uneori poza ceva real din preajmă, izbită de o curiozitate, şi-l expedia unei lumi ireale, iar întâmplarea petrecută devenea iluzie. Cu cel din dreapta nu am putut ciocni un pahar. Spectacolul în desfăşurare era un bun prilej pentru a veni cu telefonul de acasă, cum veneau cândva în tren navetiştii care-şi puneau pe ştergar ceapa şi slana, mâncând pe cont propriu.

Omul, simt asta cu disperare, cu excepţia anahoretului şi ţăranului crescător de vite într-un cătun neelectrificat de munte, nu mai e om, ci iluzia fostului om, statuia lui de ceară şi plictis, mortul din omul viu. Simt cadenţa înfrângerii dragostei. Sărutul s-a dizolvat în apa tulbure, cu sclipici, a smartphonului, Eminescu nu mai e digerabil, concurat de lacul cu nuferi desenat în căşti. Celebrul film „Planeta maimuţelor” a fost detronat de pelicula „Planeta telefoanelor”. Culmea e că telefonul, inventat spre a vorbi, spre a transmite o urgenţă, vestea tristă că mâine va fi înmormântat Costel sau ora la care ne vedem la Ceas, a preluat pe cont propriu viaţa individului.

Nu mai ies tinerii la vot, scrie cineva îngrozit de o indiferenţă de generaţie. Vor ieşi, ca nişte roboţi, în clipa în care stăpânul electronic le va dicta s-o facă.

Omul are probleme de adaptare globală, naţionalismele înving, lideri malefici…la, la, la. Citesc şi citez la întâmplare.

Nu, domnilor şi doamnelor victime, voi începeţi să nu mai fiţi. Ca dropiile, ca pelicanii, ca urşii polari, oamenii dispar ca specie, cu iubirile lor, cu întregul lor romantism năruit. Rămâne în loc un desen abstract, accesabil pe net.