Lucian AVRAMESCU

Citesc o ştire pe care o publică AMPress. Toate ştirile, se poate înţelege, trec pe la mine, care stau la Sângeru, dar eu citesc cam zece la sută din ele, cu toate că deasupra scrie că eu le-am postat. Aşa e făcută reţeta tehnică, iar rugămintea şi somaţia mea către inginerul priceperilor internetiste, care se ocupă de site, au fost degeaba. Dacă vreţi să nu mai fiţi “sus”, nu vi le mai trimitem! Nici asta nu vreau.
Azi am citit următoarea ştire:
Filosoful Mihai Şora a scris pe Facebook un text scurt şi relevant:
„Oameni buni, dacă nici astăzi, după Ordonanţa de Urgenţă, nu vedeţi – adică NU VEDEŢI! – spre ce ne îndreptăm, dacă nici astăzi nu înţelegeţi – NU ÎNŢELEGEŢI! – ce înseamnă şi încotro ne duce subordonarea magistraţilor de către politicieni, înseamnă că suntem pierduţi, ca naţie, pentru alte câteva decenii. Noapte bună, România!”, a scris Mihai Şora.
Ministrul Justiţiei, Tudorel Toader, a prezentat marţi, la finalul şedinţei de Guvern, mai multe modificări realizate prin Ordonanţă de Urgenţă şi care privesc legile justiţiei.
Cărturarul, care a trecut suta de ani, fiind sărbătorit pentru longevitatea unei vieţi lucide, nu stă deoparte de treburile Cetăţii, semnalând aspecte care îl îngrijorează într-o ţară obsedată de justiţie şi acapararea ei”.

Asta-i ştirea. Ce urmează este mizeria fără margini a înjurăturilor, noianul agramatismelor, băgarea şi scoaterea mădularelor, puzderia de luptători pitiţi sub nume de împrumut care insultă, calomniază, deşartă din maţul lor gros conţinutul unui intelect bolnav peste inamicul Şora.

Nu-l ştiu, mărturisesc jenat, pe filosoful Şora. Adică nu i-am citit opera. Sunt şi alţi autori pe care nu i-am parcurs, aşa că vina nu stă agăţată doar în acest cui, lacunele mele cărturăreşti fiind mai ample. Ştiam doar că ministru în guvernul Roman fiind, al Culturii cred, şi-a dat demisia – singurul – după chemarea minerilor la Bucureşti şi măcelul produs în Capitală. Am aflat apoi că acest intelectual are acum 102 ani, iar opiniile lui nu-mi şifonează gândurile şi nu-mi par deplasate. Are, zic eu, dreptate în multe din cele spuse şi scrise, cu amendamentul că nici justiţia nu-i icoană. Să nu-ţi placă Dragnea, unicul individ care stăpâneşte România azi, mai tare ca Nicolae Ceauşescu, nu-i cine ştie ce. Sondajele arată că bogătaşul teleormănean, mai bogat decât toţi capitaliştii români la un loc, zic unii, cu toate că nu a avut decât salariu de bugetar, e antipatizat de trei sferturi din repondenţi. Deci moş Şora nu e singurul care nu-l place. E singurul care are însă 102 ani!

E de admirat că la vârsta lui se mai bate pentru ceva. Putea să sforăie, neînjurat, fiindcă de înjurături vreau să grăiesc. Rar mi-a fost dat să citesc mai scârboase, abjecte insulte la adresa unui om. De ce? Fiindcă îndrăzneşte să se ia de Dragnea şi, culmea, are neobrăzarea de a avea o vârstă aproape biblică, la care, înţeleg, opiniile sunt interzise. Un prieten, al cărui tată a murit tânăr, la 31 de ani, îmi spune că părintele lui ar fi avut azi tot 102 ani şi ce fericit ar fi fost să spună ceva, chiar prostii, numai să fie.

Am recitit ce a scris intelectualul energic Mihai Şora, pe care eu nu l-am parcurs cărturăreşte. Spre deosebire de domnia sa, neîncrederea mea nu se limitează doar în politicieni. Eu nu am încredere nici în justiţie, pe care vrea s-o încalece – aşa e – politica. Justiţia în România, ca şi politica, e alcătuită din indivizi. Iar mulţi dintre ei sunt netrebnici. Nişte netrebnici politici vor să încalece nişte netrebnici din justiţie. Nişte hoţi din politică vor să fie şefi peste hoţii din tribunale. Eu nu ies în stradă să apăr justiţia. Aş ieşi să strig împotriva netrebnicilor care conduc România, batjocorindu-i averea demnităţii. Dar nu ies să apăr ceva, fiindcă dincolo de ţara mea, furată şi batjocorită, nu am nimic de apărat.

Justiţia? S-o apere domnul Şora, cu muşchii lui revoltaţi. Eu n-o apăr, fiindcă nu merită şi am exemplele mele.

În România avem un rău uriaş – clasa politică. Ea vrea să fure – ca mereu – fără a fi pedepsită şi din pricina asta face orice să călărească şi puţina justiţie care i-a mai scăpat printre deşte. Dar s-a refugiat cinstea în numele de icoană al justiţiei?

Iertare, dar eu nu ies în stradă să apăr justiţia română, domnule Şora. Fericit aş fi s-o fac, dar n-am motive. Semnalarea netrebniciei de a avea la degetul mic magistraţii e, cu adevărat, corectă şi eroică. Vă felicit pentru asta. Dar eu nu am pentru cine mă bate.

Mă pot sui pe metereze apărând un intelectual de 102 ani care pare a fi un model, într-o ţară orfană de modele. Zoaiele care curg peste acest om, abundente, dezgroparea unor păcate reale sau inventate de acum 70 de ani, când ar fi fost „agitator cu munca la ţară”, sforţările unor divizii propagandistice antrenate electoral spre a demola şi sfărâma acest „moşneag periculos”, mă dezgustă şi-mi arată cât de jos am coborât. Câţiva „mari jurnalişti” acoperă pagini întregi spre a arăta trecutul dubios, „comunist, fascist, legionar” (hotărâţi-vă!), al bătrânului care a ieşit cu bastonul în Piaţa Victoriei.

Dacă regimul Dragnea se teme atât de tare de „mitingistul” Şora încât mai angajează câteva mii de jandarmi ca să-i ţină piept şi cumpără armament de război superperformant, înseamnă că stă jalnic. Teme-te, regim politic de doi lei, înarmează-te, aliniază-ţi jandarmii că vine Şora de 102 ani şi calcă în şenilele târlicilor lui „democraţia Dragnea”. Divizia presă deja a sărit din tranşee, apărând cu baioneta pixului buclele doamnei Dăncilă.

P.S.

Aflu, pe surse, că filosoful – presa mai are de scormonit – a furat cireşe din pomul unui vecin când avea şase ani şi se scărpina cu deştul în nas la grădiniţă, ceea ce anunţa de pe atunci apucături periculoase.