Vineri, după-amiază. Fac paşi rari, îngândurat şi îngrijorat pe o alee a Spitalului ”Grigore Alexandrescu” din Capitală. Fiica mea cea mică tocmai a fost internată, cu bănuiala unei apendicite care trebuie operată urgent. Aştept verdictul afară. Doar un părinte are voie înăuntru şi mă conformez. Doctoriţa care ar urma să decidă operaţia e în altă operaţie. Încurajez copilul la despărţire. Se preface că nu-i e frică. Eu mă prefac că e un fleac. Ea îmi spune că e la prima internare şi e curioasă cum va fi. Mimăm toţi un optimism care are dedesubt, mascată inabil, îngrijorarea.
Fac paşi rari pe aleea pe care nu merge nimeni. E înghesuială doar la internări şi pe artera care primeşte salvările care-şi opresc sirenele la poartă. Îi spusesem profesorului Lascăr, prietenul meu, păsul. Copilul are febră, greţuri, vomită, scaune dese, dureri de stomac. Poate-i răcit, poate… El mă îndeamnă să plec de la Sângeru, unde abia ajunsesem, la Bucureşti. M-a sunat după cinci minute. Mergi la Spitalul ”Grigore Alexandrescu”, la profesorul Bălănescu. Dacă nu ajunge el la spital, fiindcă e plecat la Cluj, te aşteaptă soţia lui, care-i tot chirurg pediatru. E chiar de gardă. Şi aşa a fost.
Rondul meu prin curtea spitalului mă apropie de seară, curtea – în zona în care mă mişc – e tot mai liniştită, aproape pustie. Doctoriţa trece din operaţie în operaţie, timp în care copilului îi sunt recoltate probe. Lume politicoasă, asistente care vorbesc blând cu copilul la contactul cu acul care perforează vena. O ciupitură, şi gata!
Calc rar, printre frunzele toamnei bucureştene, într-un parc ce-i martor la destule suferinţe. Îmi amintesc un scurt poem al lui Giuseppe Ungaretti care se cheamă ”Soldaţi”: ”Ei stau / precum toamna / pe arbori frunzele”. Atât, dar cât de sugestiv. Începea războiul, toamna frunzelor/soldat care urmau să cadă pe patul tragic al puştii. Alung gândurile rele şi încerc să organizez, în minte, ce am de făcut în împrejurarea de faţă. Copilul e pe mâini bune, operaţia trebuia făcută, dacă asta va fi decizia. Sunt obosit, după un drum Bucureşti – Sângeru şi retur, după o săptămână de înfruntat zilnic traficul din Capitală, şi iată-mă-s obligat să revin imediat. Asta e!
A fost clipa în care un urlet de fiară, sau ceva mai cumplit de atât, strigat de la un pas de urechea mea, m-a făcut să sar în lături. Atunci am văzut în dreptul meu o limuzină din cele silenţioase, aproape fără sunet. Venise din spate. Era una dintre cele două parcate la câţiva paşi în spatele meu, lângă care scria, pe un stâlp, ”Parcare doctori”. Prin geamul din dreapta, coborât, un tânăr brunet, cu barbă neagră, tunsă scurt, la 30-35 de ani, a scos capul, pândindu-mă cu grijă ca un vânător, spre a-mi urla în ureche acel strigăt straniu, războinic, inuman. A întors capul spre celălalt, de la volan, cu care ticluise pesemne isprava şi ambii – cu chip identic şi barba tunsă la fel – au izbucnit în hohote nestăpânite de râs. Râdeau de sperietura mea, de ”lecţia” pe care mi-au aplicat-o. Au ieşit pe poarta spitalului, salutaţi cu respect de portar. Cine sunt cei doi? – întreb. Ştiu că-s doctori, vine răspunsul. Fac aici practică. Sunt rezidenţi străini sau autohtoni? Atât ştiu, că-s doctori, îmi răspunde portarul spitalului, ocupat să-şi reia atribuţiile de a chestiona şoferii care intră şi ies.
Am început, fiindcă ziaristul din mine n-a obosit, să întreb. O doctoriţă care terminase garda, o asistentă, un… Sunt, pare-se, că n-am încheiat cercetarea, doi medici rezidenţi străini de la ortopedie. Au o maşină superluxoasă, cumpărată probabil de părinţii lor, iar plăcerea de a-şi bate joc de un cetăţean cu părul alb, care-şi căra agale îngrijorările pe aleea spitalului FĂRĂ a le bloca trecerea (era loc destul între mine şi bordura cealaltă), venea, atavic, din peşteri, din infernul preistoriei. Răul aici era fără motiv care să-l işte. Plecaseră de foarte aproape din spatele meu, era limpede că au vrut să-şi bat joc. De mine, de oricine. Sperietura mea a fost – mulţumesc Celui de Sus – stăpânită. Dar – am şi eu un infarct vechi de 18 ani – dacă un astfel de şoc…?
De ce au simţit nevoia cei doi ”viitori doctori” să comită o astfel de măgărie? Limuzina lor de lux trebuia înzorzonată cu victoria sperierii unui om care nu le pricinuise nici un inconvenient?
Animalele astea care au ieşit din spital, ”în hohote de râs” (descrierea portarului), pot fi doctori care să vindece, să aline, să încurajeze, sau grobianismul sinistru, dispreţul pentru tot ce respiră dincolo de luxul lor le va marca pururi cariera?
Nu ştiu ce naţie sunt şi nu mă interesează, chiar dacă voi afla în curând. Numărul maşinii e de Ialomiţa. Ei pot fi de acolo sau din străinezia. Vor deveni, mituind bănuiesc în dreapta şi stânga, doctori umani. Umani? Râsul lor cretin, victorios, după ce m-au speriat pe mine, urlând – am simţit respiraţia la o palmă de ureche – e ceea ce mulţumeşte hiena urâtă care vieţuieşte în spiritul bolnav al acestor ”doctori de mâine”?
Domnilor doctori adevăraţi şi domnilor profesori de medici, unii buni prieteni ai mei, căutaţi sufletul din aceste lighioane, la examene, nu doar lecţiile învăţate sau mimate, căutaţi în ei un minim reziduu de omenie, şi dacă n-au suflet, nu-i lăsaţi să ajungă să nenorocească oameni. Opriţi-i acum, fiindcă dacă nu ştiu omenie, nu ştiu nici carte!