Lucian AVRAMESCU

Trece apăsat, cu o cadenţă militară, doamna Anca Boagiu spre gârliciul DNA-ului, unde este invitată ”ca martor”. Chestia asta cu calitatea de martor e spusă cu superioritatea unuia care-i invitat să bea cafea cu regele. Martor, zice cu emfază invitatul care va sorbi licoarea, pesemne, împreună cu procurorul plictisit, şomer pe cazuri, fiindcă 5.000 de dosare grele au dispărut sau vor dispărea, probatoriul fiind declarat nul. De ce? Fiindcă ăla prins că a luat şpagă a fost dat în gât de SRI, iar SRI nu mai e de încredere pentru Dragnea şi Tăriceanu. Te-au interceptat serviciile, zice-se inteligente, eşti scos. Te-ai albit, ai cămaşa scrobită, laptele cinstei ţi-a curs în gură din sânii mamei tale.

Trece spre DNA doamna Boagiu, acompaniată de comentariul televiziunii publice care zice că distinsa e ”martor” în dosarul lui Vlădescu, ministru şi naş al unui fin căruia i-a şterpelit mireasa din patul nunţii. Speţa e simplă, dacă nu va fi clasată din motive că ministrul a fost turnat de o interceptare sereistă, ilegală şi incredibilă. A păţit şi ăsta ca domnul Dragnea, împiedicat în urcuşul spre Dealul Cotrocenilor tot de un ciot penal pus în cale de cine ştie ce ascultări. Speţa, ziceam, adică zic ştirile, e simpluţă şi uşoară. O investiţie de reparat calea ferată Bucureşti – Constanţa, socotită la un miliard de euro, a fost tranşată cu o şpagă minimă de 20 milioane de euro. Procurorii au aflat – sper că nu de la SRI, că astea sunt dovezi nule – că din şpaga de 20 milioane euro, trei au nimerit în buzunarul domnului Vlădescu. Dar de ce au chemat-o şi pe doamna Boagiu? Era de faţă, a văzut ceva? Era doar un biet ministru al Transporturilor! Ce treabă să aibă transporturile pe calea ferată, pe cale de dispariţie la noi, cu finanţarea iscălită de ministrul banilor de atunci?

Doamna Boagiu, pentru cei care n-o mai ştiu, e cea căreia preşedintele Băsescu – aşa a zis el la televizor – i-a văzut chiloţeii pe când era la grădiniţă. Între timp doamna Boagiu, cam din aceeaşi generaţie cu doamna Udrea, s-a făcut mare, iar preşedintele nu se mai uită la chiloţii fetelor care au trecut de majorat că se supără nevasta.

Discut chestiunea, în notă umoristică, la mine acasă, cu dascălul din sat, pensionarul. O fi luat şi ea o ciocolată de un milion de euro, zice el, clipind şiret. Unde ai văzut dumneata ciocolată de un milion de euro? - mă arăt eu nedumerit. Eu n-am văzut, dar ea poate că a văzut! De unde ştii că n-a văzut şi una mai mare?!

Da, ciocolatele de şpagă sunt pe mărimi. Cică doamna Udrea ar fi venit de la ALRO cu patru milioane de dolari într-o traistă de forma unui geamantan şi, cuminte, i-a pus pentru împărţeală pe biroul cel mai înalt de la Cotroceni, dar cine – în afară de servicii – se poate zgâi la aşa scenă? Deci n-am cum garanta. Garantez doar că doamna e câteva luni la ”turcelul” din Costa Rica, vârâtă la bulău de Interpol. Fireşte că va protesta că se uită la ea Bica, atunci când face pipi, iar costaricancele din celulă se uită curioase la toate încheieturile, de parcă femeile n-ar fi făcute la fel pe toate continentele.

Discutăm apoi despre chestiunea miliardelor care stau în fundul Mării Negre, sub formă de gaze, iar domnii Dragnea şi Tăriceanu se ceartă, cu riscul de a-şi trage unul altuia scaunul de sub şezut, cui să le dea mai iute. Unul le-ar da americanilor, unul ruşilor şi niciunul nu se îndură să le lase românilor. Românii sunt copii. Se joacă aiurea cu chibritele şi luăm foc. Aşa că mai bine le luăm jucăria. Cât o fi… ciocolata? – întreb eu, citându-l pe dascăl. Nu cred că-i de-aia de un milion de euro! – zice el. Sunt anumite etaje unde nu te mai duci cu fleacuri, că insulţi obişnuinţele. Dacă gazele fac multe miliarde de euro, ciocolata – că de-aia şi-au băgat ăştia mâna în gâlci – e cât o fabrică de ciocolate.

Oftăm sub soarele care bate oblic, dinspre Podgoria. Copiii zumzăie spre şi de la şcoală, albine jucăuşe spre urdinişul cu învăţătură. Auzi, leg eu iar dialogul, cum să se uite ăştia la unul ca mine, care scriu poezii şi fac muzee? Sau la matale care ai predat şcolerilor patruzeci de ani? Nu facem două parale în ochii lor care văd doar ciocolatele uriaşe ale şpăgii. Suntem lumi diferite, specii diferite. Averile ăstora care n-au avut o firmă, o slujbă, doar slujba de politician care i-a propulsat direct miliardari, sunt ameţitoare. Cum dracu să se uite la mine sau la tine Olguţa şi ăla cu mustaţă şi ălălalt cu proprietăţi pe Lună, domnule profesor de doi lei? De doi lei şi cincizeci de bani! – mă corectează el, vesel ca un pahar gol, care a căzut pe jos, atins cu cotul de istorie, şi s-a făcut ţăndări.