Lucian AVRAMESCU

Ne-au fost furate pe rând iluzia, vederea celor din preajmă, mersul, instinctul apărării de locomotivele care șuieră, bibliotecile. Apoi dragostea de cel de alături, de călătorul simpatic din tramvai pe care nu-l mai vezi. Furate au fost pe rând pădurea, dealurile, vederea văzutelor toate.

Cu tine vorbesc, omule! Tu care stai – fără să observi că lângă tine râde cineva, te privește cu simpatie cineva, sau moare un altul – cu nasul lipit de telefonul care ți-a devenit lume. Lumea telefonului tău a înlocuit dragostea, pădurea, peisajul uman, ploaia. Plouă pe tine și nu observi decât dacă ți-a scurtcircuitat telefonul.

Alo, splendidă doamnă! Aș vrea să vă fac curte. Sunt un bărbat prezentabil. Uitați-vă, o clipă, spre mine! Amantul desăvârșit, frumosul, neasemuitul rămâne, din păcate, acolo unde privirea ta a fost țintuită.
Hei, îngere, cu tine aș vrea să vorbesc! Aripile sidefii ți-au căzut pe ecranul din palmă, nu-mi mai vezi ruga, nu-mi mai porți spre cel de sus căința.

Nu vă supărați, aș putea să trec spre dumneavoastră, peste sârma ghimpată a acestui telefon? Ați putea fi iubita mea de la început și de la urmă, v-aș putea dedica poezii, palmele mele v-ar putea mângâia sufletul pe încheieturi. Puteți ridica puțin privirea spre a observa mâna mea care v-a intrat în chiloți?

Hei, Doamne, doar tu nu ai telefon mobil, cu touch, cu internet, cu poze mișcăcioase. Cu tine măcar pot vorbi, ca de la om la om, ca de la om la Dumnezeu. Tu ce crezi?

Dumnezeu, ca mai mereu, tăcu. Numai că tăcerea de acum era alta. Și el avea smartphone, iar distanța față de lumea pe care a creat-o crescuse amețitor. Cel de sus era prins, confiscat la rându-i.

Atenție, Doamne, când treci pe zebră! Nebunii ăștia, cu carnet luat pe pile, pipăie și ei cu deștul lumea de dincolo, alta decât lumea pe care ai creat-o și te-ar putea omorî, nemuritorule. Atenție! Cei de pe salvare au și ei touch, ocupați să salveze iluzii, nu Dumnezei.