Lucian AVRAMESCU

Încercând să mă dezmeticesc în această dimineaţă (15 august), după o sumară contabilizare a junghiurilor cu care am depăşit cifra şapte cu zero în coadă, mi-am sunat câţiva amici. De unii m-am despărţit ieri în nu ştiu ce împrejurare şi căutam scuze pentru imperfecţiunile mele de gazdă. Profesorul Irinel Popescu mi-a povestit amuzat că, plecând de la Sângeru, i-a trimis unui bun prieten din Statele Unite, director al unuia dintre cele mai prestigioase festivaluri muzicale de peste Ocean, fragmentul de deschidere a concertului nepotului Alexandru Tomescu din curtea-muzeu a casei mele. ”Este, i-a scris el, un obicei vechi în satele româneşti, ca ziua cuiva să fie sărbătorită începând cu Tripticul de Bach. Tripticul face parte din spiritul satelor noastre”. Americanul i-a răspuns uluit, felicitându-l, că este ceva unic pe planetă. După un timp, în care l-a lăsat să-şi consume încântarea şi mirarea, i-a povestit cum e – în realitate – cu concertul la vioara Stradivarius care a adunat în faţa scenei de piatră din Sângeru ţărani şi somităţi. La noi, la Sângeru, i-am spus profesorului, care a fost aici cu minunata sa doamnă, am avut şi un cartier de lăutari faimoşi, care s-a cam dizolvat , acum avem şi manele în expansiune, e loc de toate, ceea ce nu-i neapărat rău. Acum două zile a fost, cu adevărat, un eveniment cultural la Sângeru, la care am cotizat cu partea mea de suflet disponibilă, fiindcă sufletul se împarte mereu, ca tortul, în felii de iubire – de copii, de naţie, de văzduh. Unii leagă excesiv momentul de coincidenţa zilei mele de naştere.

Eu îl leg de inaugurarea porţii din piatră prahovene, intrare la Muzeul Pietrei, cu motive sculpturale străvechi şi şindrilă de piatră. Mai am de meşterit porţile de lemn învăţate – cele vechi – să se deschidă mai mult decât să se închidă, cum ar scrie prietena mea Luiza Rădulescu Pintilie, redactor-şef al Ziarului Prahova, aparţinând – ziarul – amicului Mitică Cîrstea, care-mi face surpriza primei relatări despre întâmplarea din 14 august. Caut meşteri lemnari acum şi trag nădejde ca pensia mea de la Uniunea Scriitorilor să astupe migălos costurile, fiindcă prefer să umblu mai departe cu rabla unei maşini de 18 ani vechime, decât să renunţ la acest dar făcut comunităţii care se cere isprăvit.

Mulţumesc publicului, nu foarte numeros, venit – unii au descoperit mai iute darurile mele lichide decât sonurile din Ciprian Porumbescu, dar ăsta nu-i un păcat -, mulţumesc prietenului meu Avinoam Bar Josef, fost ziarist israelian născut în România, de unde a plecat la vârsta de zece ani, azi preşedinte al Institutului Mondial Evreiesc, pentru surpriza de a-l descoperi în public, venit pentru mine de la mii de kilometri, împreună cu fiul său cel mic, Ishai, mulţumesc scriitorului Ştefan Mitroi pentru surpriza de a constata că scriitorii pot vorbi cu drag şi talent nu numai în cărţile lor, ci şi cuvântând despre confraţi, mulţumesc prietenului meu vechi Adrian Ţuţuianu, de care mă leagă amintiri luminoase nepartinice, ca şi colegului meu de universităţi Bebe Tămagă, venit din Argeş să bem împreună o palincă veche. Gabi Subţirelu, eternul îndrăgostit, a găsit modalitatea de a inventa, pentru acest moment, cea mai curată sonorizare, după ce a venit cu avionul din lumea largă, iar Vali Bolgiu ne-a îndulcit cu metaforele lui inspirate din Urlaţi. M-a onorat să-i aflu iar la Sângeru pe doctorii Sarafoleanu sau pe Ioan Lascăr, ca şi pe vechii colegi din Vălenii de Munte, Luminiţa Dima, Petre Rudei, unde mi-am consumat adolescenţa şi am încercat primele exerciţii de sărut cu cele mai frumoase fete din univers. Mulţumesc, în final, că aşa se face, familiei mele, neamurilor mele, inclusiv celor care m-au uitat, fiindcă uitarea e şi ea o formă de răsplată şi înrudire.

La Sângeru, Tripticul de Bach, vorba lui Irinel Popescu, confirmă o tradiţie culturală a satelor româneşti. Vacanţă plăcută mai departe, România!