Lucian AVRAMESCU

Am ajuns în București de câteva zile. Metropola aleargă pe roți, iar intersecțiile fac adesea infarct. Sângele abundent al arterelor se blochează, timp în care începe sfârșitul lumii. Claxonatul, permis doar pentru salvări, poliție și pompieri, toate slobozind în aer șarpele lung al unui țipăt lugubru, se dă la liber în intersecții. Șoferii sunt mai nervoși ca oricând, șoferițele, isterice și ele, fac semne cu deștul arătător în sus către vecinul de trafic vinovat de-o ofuscare. Berbanții sar cu bâte de basball – o scenă pe care am văzut-o ieri dimineață în fosta Piață Chibrit, care nu știu cum se cheamă acum – la inamicul din trafic, oprit printr-o mișcare de tăiere a mersului. Blocatul, dacă e mai pirpiriu, cum era cel de ieri, suportă pendularea bâtei prin dreptul lunetei și nasului personal. Agresorul, care înjură în două limbi autohtone, are părul ras de jur împrejurul scăfârliei, o mașină bengoasă, așa înțeleg că se cheamă, fiindcă marca asta nu mi-e cunoscută, polițiști nu există decât în filme. Cel de la volan își cere iertare că există, iar tunsul, care are o farfurie de păr pe capota minții, nivelată la doi centimetri, îl iartă trântindu-i nu o măciucă în cap, ci doar o flegmă iertătoare aplicată cu precizie. Pleacă, balansându-și arma care de astă dată a rămas nefolosită, iar celălalt se șterge prudent, pentru a nu-l insulta pe stăpânul șoselei, obligându-l la o răzgândire. Poate la următoarea intersecție dă și cu bâta. Capitala devine pe zi ce trece un oraș tot mai sigur, bag samă, retras în mine ca-ntr-o cochilie.
Am de gând să-mi duc fiica la un spectacol, ar vrea un spectacol de balet, ceea ce mă bucură, dar nu găsesc deocamdată nimic. Baletul s-a retras, îmi spune un amic, în barurile de noapte, iar fiică-mea vrea Giselle, balet despre care a citit ea undeva, și știe, din varianta desene animate, Lacul lebedelor care nu intră, pentru moment, în repertoriul barurilor din Dorobanți, unde fițele au depășit faza clasică.
Nu am întâlnit, ca alte dăți, politicieni cunoscuți, pancarte, demonstrații. Toate se petrec la televizor. Metropola, care are mai multe mașini decât locuitori, țipă din salvările care par unicul semnal de vitalitate și robustețe. Lumea, cu nepriceperea mea țărănească, pierzând obișnuința de a citi mimici urbane, îmi pare pleoștită. Cei mai mulți de pe stradă sunt triști, de parcă ar merge toți la ceva fără întoarcere. Candidatura la tristețe ar găsi iute alegători. Cu toate că n-am candidat niciodată la nimic mă gândesc că ar fi o șansă. Ajungând acasă, mă înveselește un guguștiuc care, pe craca unui castan, fix lângă geamul de la bucătărie, face plecăciuni caraghioase în fața unei înaripate care, oricâte tumbe ar încerca, rămâne plouată și indiferentă la avansurile amorezului. Nici păsărilor nu le-a venit vremea ghidușiilor. Peste o jumătate de ceas, cele două păsări cenușii stau lipite, siameze într-o tristețe iremediabilă, cum ar zice poetul. Contaminate de un București al străzii amărât, păsările au și ele buletin de tristețe.
P.S.
Cineva m-a invitat diseară la o poveste cu lume bună, unde pot vedea viața veselă și abundentă în distracții a Capitalei. I-am spus că s-ar putea să nu pot participa, dar mă voi strădui să ajung. Nu voi ajunge.