Lucian AVRAMESCU

Pe o ploaie care a udat portretul Sfântului Ilie, cel care a ţinut să se facă ciuciulete pe sine de ziua lui, am fost vizitat de amicul meu dascălul pensionar, care a ţinut să-mi spună că noi, românii, suntem bătuţi în cap. Mi-a istorisit – în sprijinul ideii – o poveste despre prostie, neputinţă, imbecilitate şi, cu precădere, hoţie. Vorbea, ca de obicei, precipitat, iar eu, abulic după o noapte în care n-am prea dormit, n-am priceput cu totul demonstraţia, dar am auzit precis concluzia: Suntem bătuţi în cap! Se includea pe sine şi, fireşte, aveam şi eu loc în loja acestui neam vrednic de a fi considerat bătut în cap. Politica încăpuse şi ea în prezidiul demonstraţiei.

Dascălul a plecat, lăsându-mă în băltoaca acestei nedumeriri. Abia atunci am încercat o replică, dar interlocutorul plecase. Am păţit ca un confrate de scris, ardelean, care mi-a spus cândva că, după dezbateri televizate, unde şi el e prezent mai des decât face bine unui prestigiu, abia întors acasă, îi vine, de parcă i-ar porni sânge din nas, replica pe care trebuia s-o rostească în televizor. De-aia, zicea el, sunt eu ardelean! – lăudându-mă pe mine, regăţean, că mă mişc mai iute într-o controversă.

Uite că azi n-a fost să fie aşa şi acum i-aş povesti dascălului de ţară, pensionar, care freacă menta dialogului politic în Poiana lui Iocan a balconului meu, că nu are dreptate. Adică românul nu numai că nu e bătut în cap, dar găseşte uneori simboluri pentru tragedie şi salvează din neant neputinţa de a întreprinde ceva monumental. Mi-am amintit – e poate textul care m-a mişcat cel mai tare, ca un seism de lacrimi, din publicistica poetului Tudor Arghezi – o întâmplare relatată de meşterul cuvintelor potrivite. Luchian, bolnav, uitat de toţi în odaia lui, fără hrană şi o lumânare care să bage raze în întuneric, a primit vizita unei fantome. Cineva s-a strecurat discret în odaie, a scos de sub pelerină o vioară, după care a cântat, cel mai mult inventând, ceasuri în şir. Vioara lui şi auzul pictorului. Nu ştiu dacă Luchian, care pictase deja cu pensula legată de deştele pe care nu le mai mişca, vedea prin întuneric, dar auzul era sensibil ca şi pensula care zugrăvise nemurirea florilor dumnezeieşti pe pânza dată cu ulei. Trei ore, precizează poetul, pictorul a ascultat, fără să-l întrerupă cu aplauze, fiindcă el nu mai putea aplauda decât cu lacrimile care-i curgeau pe obraji, muzica pătrunsă în sărăcia lui bolnavă, dar mirosind a eternitate şi nemurire. Fireşte că a recunoscut vioara şi, poate, silueta, în întuneric, a lui George Enescu. De ce a făcut George Enescu gestul de a veni să cânte, nevăzut şi neştiut, lângă catafalcul lui Luchian care nu murise, dar societatea îl trata ca pe un mort? Cine era atunci George Enescu? Cel ascultat cu înfrigurare, de după perdea, necutezând să se anunţe, de Regina Maria. Cel care, scrie Arghezi, avea tacâm, de tânăr, la Cina cea de Taină. El, în toate curcubeiele unei glorii care depăşise înălţimea tronurilor regale.

Enescu era, ca şi Luchian, român. Cum de a putut comite românul cu vioara gestul, rar în univers, de a concerta la căpătâiul pictorului părăsit, uitat şi muribund, artişti geniali deopotrivă, deopotrivă români?

Nu învinge acest gest tot ghiolbănismul care a revoltat profesorul pensionar şi nu repară el toate potecile stricate care duc spre ideea că suntem un neam prost, sărac cu duhul şi bătut în cap? Mai poţi spune, după o astfel de pildă, că românul e incapabil de măreţie, iar drama trece pe lângă el ca umbra, fără să lase urme? Ea astupă mii de dovezi potrivnice, care pălesc şi mor, furate ca pleava la adierea eternităţii.