Alina MIHĂESCU

N-am mers niciodată într-o vacanță planificată și achiziționată cu un an înainte, nici măcar cu câteva luni, așa cum aud că procedează omul gospodar. Poate că n-am dispus de timp, poate că pur și simplu nu e stilul meu – îmi plac surprizele, mă tentează necunoscutul, așa că planurile uneori mai mult mă încurcă. Anul acesta însă, am cam exagerat, adică aș pleca în vacanță săptămâna viitoare dar chiar nu știu încotro s-o apuc. Condiția fără de care nu se poate este petrecerea câtorva zile la mare. Și pentru că totul e din pripă, primul gând a fost să mă urc în mașină și să plec unde văd cu ochii, dar să fie, chiar și cu ocolișuri, spre mare. În atare situație cea mai la îndemână mare ar fi cea Neagră, iar cel mai la îndemână litoral ar fi cel românesc. Cum nu pun mare preț pe numărul stelelor și pe condițiile de cazare, fiindu-mi absolut suficient un pat curat și o baie cu apă caldă, trec ușor peste acest aspect în ideea că voi găsi cu siguranță ceva ce mi se potrivește. Ajung însă inevitabil pe plajă. Cu gândul. Căci acolo îmi voi petrece, de fapt, cele câteva zile. Știți senzația când sunteți pe un teren de sport și o minge de fotbal (că tot suntem în plin campionat mondial) te lovește cu putere prin surprindere în căpățână? Fix așa m-a lovit pe mine imaginea litoralului românesc atât de adânc încrustată în mintea-mi, dar ascunsă cu voie undeva dedesubt: vacarm general, mii de cearșafuri colorate printre care nu ai loc să calci, familii cu copii mai mult decât energici, mame isterice strigând încontinuu la ei să iasă din apă, să aibă grijă să nu spargă colacul, să nu mai arunce cu nisip, să nu se murdărească cu înghețată, să nu se frigă cu porumbul, să nu mai arunce cu mingea, să nu, să nu, să nu, tați cu burțile fripte de soare și mâinile ocupate de halbe de bere și zaruri de table, vânzători ambulanți de kurtos, piatră ponce, scoici, mărgele, lanterne cu laser și, mai nou, stick-uri pentru selfie-uri, valuri uriașe, steaguri de alertă ignorate și salvamari năuci de cap, alergând dintr-o parte în alta și fluierându-i pe inconștienți să nu se hazardeze, fotografi despre care crezusem că au dispărut ca specie, dar nu, ei au rezistat aducând cu sine atracții exotice, gen papagali Ara sau pui de leopard manciurian aflat pe cale de dispariție și ah, muzica! Să nu uităm muzica așa-zis ambientală – de toate felurile, din toate sursele și cu volumul cât mai ridicat așa încât să acopere terasa concurentă. C-o astfel de plajă, nici nu mă interesează prețurile nesimțite ale hotelurilor, serviciile de toată jena, mâncarea proastă și nejustificat de scumpă. O asemenea plajă, pe care nu am mai văzut-o nicăieri în altă parte, mă pune pe fugă și-mi amintește de ce ajung pe litoralul românesc o dată la 5 ani și de fiecare dată îmi promit că nu voi mai comite imprudența. Mă voi urca deci în mașină plecând spre mare, știind, pentru moment, unde nu voi merge.